fac a fost să dau din cap de câteva ori.
— Bine, lasă mărimea. Ştiu deja asta, a zis ea. Ce zici de culoare? Îți par negricioși? Cât de negricioși? Spune-mi adevărul.
— Nu sunt negricioși, deloc, am zis fără să mă gândesc sau fără măcar să cred ce spuneam, dar Makiko mai avea întrebări.
— Deci în esență sunt normali?
— Păi, ce anume înseamnă normal?
— Ştii tu, orice ți se pare ție normal.
— Nu cred c-o să te lămurești în vreun fel dacă îți spun ce-i normal pentru mine.
— Haide, spune-mi și gata, mi-a cerut, nelăsându-mi altă
alegere decât să răspund.
— Păi, nu le-aș zice roz.
— N-am nevoie să-mi spui tu că nu sunt roz.
— A, bine.
— Bine.
Câteva minute am tăcut amândouă. Ochii mei priveau departe, însă imaginea sânilor lui Makiko mi se întipărise în minte. Îmi tot imaginam sânii și sfârcurile ei ridicându-se – cu încetinitorul – deasupra apei, ca monstrul din Loch Ness sau ca un submarin.
Sânii ca atare erau un pic mai mult decât două umflături de la înțepăturile de țânțari, dar sfârcurile erau ca două
butoane de control lipite pe pieptul ei. Sau ca două pneuri văzute din lateral. Și culoarea! Închipuiți-vă cel mai moale creion pe care-l puteți găsi – presupun că e un 10B. Şi acum închipuiți-vă că îl folosiți cu sârg la înnegrirea a două
cerculețe. Așa de negricioase erau acele sfârcuri. Mai negricioase decât vă închipuiți – lăsând deoparte toate chestiunile legate de atractivitatea fizică, mi-am zis că nu le-ar fi stricat să fie un pic mai deschise la culoare.
— Sunt negricioase, a zis ea. Ştiu. Sunt negricioase și mari.
Nu-i nevoie s-o spui. Ştiu că nu sunt frumoase.
— Însă fiecare vede aceste lucruri în mod diferit. Şi apoi, noi nu suntem albe. Sigur că n-au cum să fie roz.
Adoptasem un ton nonșalant, ca și cum nu mi-ar fi păsat
cum erau sfârcurile ei sau ce culoare aveau, dar oftatul lui Makiko mi-a spus că nu izbutisem.
— N-au fost întotdeauna așa, m-a asigurat. Nu înainte să
am un copil. Poate că nu s-au schimbat prea mult. Nu știu.
Dar, serios, n-au arătat nici pe departe așa de rău. Păi, ce mama naibii sunt? Doi biscuiți Oreo? Nici măcar. Mai degrabă
două cireșe negre. Negru amestecat cu prea mult roșu. Dar astea arată mult mai rău decât două cireșe negre. Au culoarea unui ecran plat după ce stingi televizorul. Mai deunăzi eram la cumpărături și am văzut unul și mi-am zis, fir-ar să fie, cunosc culoarea asta. Unde am mai văzut-o? A, da. Sfârcurile mele. Şi să nu mă pornesc pe subiectul mărimii! Până și doctorul a zis: „Nu sunt sigur că bebelușul tău o să le poată
lua în gură”. Fără glumă. Şi el e expert. Ştii câte mii de sâni a văzut tipul ăsta? Pe deasupra, sunt turtite ca niște clătite. Sau ca pungile de plastic în care se vând peștișorii aurii la târguri.
Ştii că-s doar pe jumătate pline. Uite-așa. Sunt dezumflate.
Fiecare e altfel după naștere. Unele femei revin la forma dinainte, altele nici măcar nu și-o schimbă. Dar eu am ajuns așa.
Am tăcut o vreme amândouă. În vreme ce-i digeram cuvintele, m-am gândit la temperatura apei. N-avea cum să fie peste 37 de grade, probabil că afișajul era stricat. Apoi m-am gândit la sfârcurile lui Makiko. Metafora mea cu monstrul din Loch Ness avea multe merite, însă, dacă aș fi fost silită să rezum într-un cuvânt felul în care arătau sfârcurile ei, ce-aș fi spus?
Presupun că „țepene” era singurul cuvânt care le descria cum trebuie. I-aș fi putut spune: „Maki, sfârcurile tale par țepene”.
Însă ar fi considerat asta un compliment? Mă îndoiesc. Dar ce e rău să ai sfârcuri țepene? Sau sfârcuri negricioase, dacă-i pe-așa. Cine ar vrea să aibă sfârcurile drăgălașe sau frumoase?
S-ar putea crede că în lumea sfârcurilor domnesc cele puternice, negricioase, mari. Poate că într-o zi vor avea clipa lor de glorie. Dar probabil că nu.
Pe când mă întrebam asta, ușa s-a deschis cu un huruit.
Am ridicat privirea și am zărit două femei – sau așa am crezut, însă ceva la ele nu era în ordine. Una, care părea să aibă
douăzeci și ceva de ani, avea corpul tipic femeiesc, însă
cealaltă era altceva. Trebuie să fi fost bărbat.
Cea cu trăsături evident feminine, încă machiată, cu un gât suplu, o siluetă rotunjită și un păr blond care cobora mult pe spate, a luat-o de braț pe cealaltă – care avea o tunsoare masculină și un piept masiv, practic plat, și ținea un prosop apăsat pe vintre.
Nu știam dacă asta era prima lor venire la baia publică sau mai fuseseră. Nu știam decât că nu le mai văzusem niciodată.
Şi celelalte femei s-au crispat. Locul a devenit extrem de tăcut, însă cele două n-au părut să observe. Blonda se cuibărea lângă băiețoaică, spunând chestii ca: „Îîîh, poate că ar trebui să-mi strâng părul”, dar băiețoaica s-a așezat pe marginea bazinului, aplecată un pic în față, aprobând din cap.
