— Midoriko, ești sigură că nu vrei să vii?
Ştiam că nu vrea, dar m-am gândit că ar trebui să mai întreb o dată. Ea și-a strâns buzele cât de tare a putut și a înclinat capul cu un gest țeapăn, ca să fie înțeleasă bine.
Seara care se lăsa, punând stavilă căldurii, reliefa puternic unele lucruri, în timp ce pe altele le umbrea. Lumea era plină
până la refuz de regret și consolare, oameni și lucruri care trecuseră. Pe când mergeam, ceva din mine întreba dacă
aveam de gând să continui sau mă săturasem, în cele din urmă. Nu că lumii chiar i-ar fi păsat. Asta nu era decât egocentrism. Narcisism. Visul meu era să-mi câștig pâinea ca scriitor, dar tendința asta de a născoci povești sentimentale oriunde m-aș duce mă ajuta, sau îmi stătea în cale? Sincer, n-aveam nici cea mai mică idee. O să am vreodată? N-aveam cum să știu.
Baia publică era la zece minute de mers pe jos. Acesta fusese obiceiul nostru. În cele mai multe seri, și uneori duminica dimineața, Makiko și cu mine mergeam așa, două
surori care se îndreptau spre baie. Părea mai degrabă că
ieșeam să ne distrăm. Şi era distractiv. Dădeam de niște fete pe care le cunoșteam de pe strada noastră și ne jucam în baie ore în șir. Makiko și cu mine eram nedespărțite. Străbăteam toată Osaka așezată la spatele bicicletei ei. Dat fiind că era mult mai mare, s-ar fi crezut că asta o enerva, însă Makiko nu m-a făcut niciodată să simt că stătea cu mine doar din cauză
că trebuia să aibă grijă de surioara ei. Îmi amintesc că odată
m-am dus în parc seara, când ea era încă la liceu, și am văzut cum ședea pe o bancă, singură. N-am vorbit niciodată despre asta, dar cred că Makiko se simțea mult mai în largul ei cu copiii mai mici decât cu cineva de vârsta sa. Ce mă apucase?
Toată ziua rătăcisem prin amintiri vechi, pierzându-mă în gânduri. Dar presupun că asta avea noimă. Era un lucru firesc. Deși Makiko îmi era, la timpul prezent, ruda cea mai apropiată, grosul trăirilor noastre comune era în trecut, de pe altă planetă. În sensul acesta, a-mi petrece timpul cu Makiko însemna să trăiesc în trecut. Nu că ar fi spus cineva că asta era o problemă, dar nu mă puteam abține să-mi caut scuze.
— Nu pe aici am mers mai devreme, așa-i?
— Nu, gara e într-acolo.
Străzile erau pustii. Pe drum n-am văzut decât o doamnă
care căra pungi de la băcănie și o pereche de bătrânei care mergeau încet ca broaștele țestoase. Baia era înconjurată de blocuri și intrarea era pe o alee. Am locuit în zonă câteva luni până să-mi dau seama că era acolo. Oamenii din Osaka spun întotdeauna: „Nu-ți pierde vremea cu băile aflate afară din Kansai”. Ceea ce e cam ridicol. Totuși, majoritatea băilor la care fusesem până atunci în Tokyo nu erau cine știe ce, așa că
nu mi-am făcut prea mari speranțe, dar când am mers acolo am avut o surpriză plăcută. Vreau să spun că are patru bazine uriașe, plus altul în curte, și chiar o saună adevărată și o baie cu apă rece. Sunt sigură că toate locuințele din zonă au căzi, iar dacă oamenii vor ceva mai luxos, există stabilimente mai sofisticate în care să meargă. Asta te face să te întrebi cum a putut să rămână deschis un astfel de loc, dar de câte ori m-am dus era plin de lume. Mi-a amintit ce populație numeroasă
avea cartierul. Cu doi ani în urmă făcuseră o renovare completă, iar oamenii din jur și maniacii băilor publice de peste tot începuseră să vină buluc. Pereții sălii spațioase din față erau decorați cu tot soiul de obiecte artizanale și păpuși, alături de fotografii ale celor care le creaseră, ceea ce făcea greu de știut dacă erau cât de cât faimoși sau locuiau prin apropiere și făceau asta ca hobby. În orice caz, baia devenise o instituție locală.
Într-o seară de vară, cu o oră sau două înainte de cină, ai fi putut crede că nu era nimeni, dar locul părea să se supună
cu totul altor forțe decât străzile pustii de afară.
— E ticsit de lume!
— Da, oamenilor le place să vină aici.
— Totul arată atât de nou! Și curat!
O mamă își usca pruncul la o masă pentru bebeluși din colț. Copilașii fugeau care încotro. Niște capete se înclinau înțelegător pe un ecran plat nou-nouț, dincolo de un cor de uscătoare de păr. Directoarea saluta de la locul ei înalt dintre vestiare. Bunicuțe cocârjate râdeau împreună. Femei cu prosoape răsucite pe cap ședeau goale pe fotolii de ratan și
flecăreau – încăperea era plină de femei. Am găsit două
dulapuri deschise și ne-am dezbrăcat.
Nu-mi păsa deloc cum arăta Makiko goală. Chiar nu-mi păsa. Şi totuși, în ciuda lipsei mele de interes, părea că e răspunderea mea să evaluez situația. Luni în șir, chestiunea implanturilor mamare și, desigur, sânii lui Makiko fuseseră în miezul fiecărei discuții dintre noi. I-o datoram, ca soră.
Implanturi mamare și sânii lui Makiko… Mi-era greu să leg aceste două gânduri. Trebuia să abordez problema de la rădăcină – sânii pe care dorea cu disperare să-i mărească. Ce aveam aici? Cum ziceam, pe când locuiam împreună, Makiko și cu mine eram tot timpul la baia publică, dar nu-mi puteam aminti în ruptul capului cum arată sânii ei.
S-a dezbrăcat cu spatele la mine și și-a îndesat hainele în dulap. Am reușit s-o privesc de câteva ori pe furiș. Părea de două ori mai slabă fără haine – ceea ce mi-a abătut destul de mult atenția ca să uit de sânii ei.
Din spate, puteam să văd printre coapsele ei, în locul în care ar fi trebuit să fie lipite între ele. Dacă se apleca în față, vertebrele, coastele și porțiunea de pelvis de deasupra șoldurilor împungeau pielea. Mi-a căzut falca. Umerii ei erau osoși, gâtul era subțire, făcându-i capul să arate enorm. A trebuit să mă uit în altă parte.
— Hai să intrăm, a zis Makiko strângând la piept un prosop.
A tras într-o parte ușa glisantă spre zona băii și am pășit într-un zid de abur care imediat ne-a udat complet. Bazinele erau la fel de ticsite ca încăperea de la intrare, pline de un miros care nu poate fi descris decât ca aroma băilor. Din când în când auzeam un ecou reflectat de tavanul înalt și boltit, un sunet pe care nu-l poți auzi decât într-o baie publică. De fiecare dată mă ducea cu gândul la o versiune uriașă a fântânilor de bambus din grădini, cele care se umplu cu apă
până ce țeava se răsucește în jos cu un pocnet sec, doar că
aceea pe care mi-o închipuiam eu lovea un creștet chel. Pe taburetele de lângă peretele cu oglinzi erau femei care se aplecau în față ca să se spele pe cap. Altele stăteau în bazine, scufundate în apă până la mijloc, și pălăvrăgeau. Mame își
chemau înapoi copiii care fugeau pe dalele de gresie. Era o încăpere a trupurilor care veneau și plecau, ude leoarcă și rumenite de căldură.
După ce am dus taburete și lighene lângă oglinzi, ne-am așezat și ne-am stropit cu apă aburindă înainte să ne ducem la cada cea mai fierbinte, unde un panou arăta „40°” cu cifre roșii ca ale deșteptătoarelor digitale. Toată lumea știe că nu intri în bazin cu prosopul, dar lui Makiko nu părea să-i pese.
S-a scufundat în apă cu prosopul înfășurat pe piept.
S-a întors spre mine și m-a întrebat:
— Numești asta fierbinte? Așa sunt băile pe aici?
— Poate că nu-i așa de fierbinte cum zice.
— Nici măcar pe aproape. Nici măcar nu pare să fie baie.
