Fără nici o reținere, Makiko se uita la trupurile celorlalte femei din sală ca și cum le-ar fi devorat, mai ales pe cele care intrau în bazin. Era jenant să șed lângă ea, în așa măsură, încât până la urmă am șoptit: „Încetează, Maki”, dar păream să fiu singura îngrijorată că ele s-ar fi putut simți ofensate. Nu mi-a răspuns. Nu-i păsa. Într-un târziu m-am dat bătută și, împreună cu ea, le-am privit pe femeile din jur.
— Deci, mă gândeam la avioane…
Încercam să aduc în discuție un subiect fără legătură cu ambianța, ca să-i mut gândurile de la femeile goale. E ciudat cât de sigure par să fie avioanele, dintre toate modalitățile de a călători – atât de sigure, încât probabil că ți-ai putea petrece întreaga viață pe cer, din clipa în care te-a adus mama pe lume și până la moarte, să zicem la nouăzeci de ani, și să nu cazi niciodată. Dar, chiar dacă nu este deloc probabil, avioanele tot se mai prăbușesc. Cum să împaci acest risc cu realitatea? Am încercat să scot de la Makiko un răspuns, însă ei nu-i păsa deloc. Şi acesta a fost sfârșitul conversației. O clipă m-am gândit să aduc vorba despre Midoriko, dar am hotărât că ar însemna să merg prea departe; nu voiam s-o provoc.
Tocmai atunci, o doamnă în vârstă a deschis ușa glisantă.
Se mișca atât de încet, încât aproape că ai fi putut crede că era supusă altei legi a gravitației. Cu trupul cărnos încovoiat, înaintând greoi ca un rinocer bătrân, a străbătut sala și a trecut pe lângă bazinul nostru. A durat o veșnicie până să
ajungă la ușa din spate, care ducea la bazinul de afară.
— I-ai văzut sfârcurile? m-a întrebat Makiko.
— Nu, de ce?
— Erau grozave. Makiko a scos un oftat plin de venerație.
E un miracol pentru o asiatică să se nască cu sfârcuri așa de roz.
— Zău?
— Şi cu vârfurile de aceeași culoare cu areolele.
— A, da, am îngăimat, neștiind ce să zic.
— Ştii, în zilele noastre poți folosi chimicale ca să
decolorezi pielea și s-o faci roz, dar ce rost are?
— Ce chimicale?
— Întâi folosești Tretinoin, ca să exfoliezi pielea. După
aceea folosești decolorantul ăsta numit hidrochinonă.
— Stai un pic, jupoi pielea?
— Nici vorbă. La asta folosește tret. Pielea se descuamează.
E o exfoliere chimică profundă.
— Stai, întâi exfoliezi și apoi decolorezi?
— Îhî.
— Şi asta le face roz?
— Păi, pentru scurt timp, da, a zis Makiko privind în gol.
Dar pielea e închisă la culoare din cauza melaninei, și pe asta o ai în gene. Hidro elimină melanina, dar ea revine întotdeauna.
— Apar celule noi care să le înlocuiască pe cele dispărute.
— Da, întocmai. Ai văzut că ale ei erau maro? Poți să le faci mai puțin maro cu decolorant, dar culoarea revine întotdeauna. Dinăuntru. Pentru că melanina e tot timpul acolo. Nu poți schimba asta, așa că dacă vrei să-ți păstrezi pielea roz trebuie să incluzi tret și hidro în obiceiuri, dar cine poate să
țină pasul? Eu, una, n-am putut.
— Ce, ai încercat?
— Mda, a zis ea, apăsându-și pieptul prin prosopul scufundat în apă. Şi mai și doare ca naiba.
— Ca naiba? Te-a durut? Sfârcurile tale?
— Mda. Dar nici la alăptat n-a fost mai bine. Am crezut că
mor. Mereu supt și mușcat și sânge și puroi. Cât e ziua de lungă. Nici nu vreau să mă gândesc la asta.
— Îîîîh.
— Sfârcurile te ustură rău. De la tret.
— Ustură?
— Când ieși din baie și îl pui pe ele, sfârcurile te ustură
cumplit. Cel puțin o oră. Şi după ce trece, trebuie să pui hidro, care îți dă o mâncărime de groază. Însă trebuie s-o faci în fiecare zi.
— Totuși, a dat rezultate?
