zic!
În unele povești, fetele își înștiințează rudele apropiate saucolegele de școală. E una în care mama gătește orez roșu și-loferă la cină întregii familii, dar asta înseamnă să mergi multprea departe. E ca și cum cărțile s-ar strădui mult prea tare să
sugereze că ar fi un lucru bun. Cărțile astea sunt pentru fetelecare încă n-au avut ciclul, nu? Parcă nu vor decât să le facă să
creadă că totul o să fie bine.
Mai deunăzi, în pauza de la școală, cineva, am uitat cine, azis: „M-am născut fată, așa că da, cu siguranță vreau să amcândva copilașul meu”. Totuși, de unde vine asta? Sângele care-ți iese din corp te face femeie? Posibilă mamă? Oricum, de ce-iașa de grozavă chestia asta? Chiar crede cu adevărat cineva?
Dacă ne pun să citim cărțile astea tâmpite nu înseamnă că astae realitatea. Doamne, cât mă enervează!
E ca și cum aș fi prinsă în capcană în trupul meu. El hotărăștecând mi se face foame și când o să am menstruația. De lanaștere până la moarte trebuie să tot mănânci și să câștigi banidoar ca să rămâi în viață. Văd ce-i face mamei mele munca înfiecare noapte. O seacă. Dar la ce bun toate astea? Viața edestul de grea cu un singur corp. De ce ai vrea să mai faci unul?
Nici măcar nu-mi pot imagina de ce și-ar da cineva osteneala,dar oamenii cred că e cel mai bun lucru de pe lume. Dar ei chiarcred? Adică, s-au gândit vreodată cu adevărat la asta? Când
sunt singură și mă las în voia gândurilor mă întristez teribil. Celpuțin în ce mă privește, știu că nu-i ceea ce trebuie.
Dacă ți-a venit ciclul, înseamnă că trupul tău îngăduie casperma să fertilizeze ovulul. Şi asta înseamnă că poți rămâneînsărcinată. Şi apoi o să avem mai mulți oameni care gândescși mănâncă și umplu lumea. E copleșitor. Mă simt un picdeprimată doar când mă gândesc la asta. N-o s-o fac niciodată.
N-o să am niciodată copii. Niciodată.
Midoriko
3. AI CUI SUNT SÂNII?
Nici nu ne-am dat seama când a trecut o oră. După ce se pare că a spus tot ce avea de spus și a împărtășit tot ce avea de împărtășit, Makiko a adunat drăgăstos broșurile împrăștiate pe masa pentru ceai, a strecurat teancul în plic și l-a pus în geanta ei de voiaj.
Ceasul arăta ora patru, dar fereastra era un jgheab pentru lumina soarelui.
Dincolo de geam, întreaga lume clocotea în lumină albă.
Parbrizul mașinii roșii parcate peste drum reflecta strălucirea ca o baltă. Lumina se împrăștia pe fiecare suprafață. Lumina zilei. Am cugetat la această expresie în timp ce mă uitam lung la peisajul radiant. În capătul străzii am văzut o versiune mică
a lui Midoriko care se apropia privind în jos. Când a ajuns mai aproape a ridicat capul, ca și cum s-ar fi uitat la mine, așa că
i-am făcut un semn larg cu mâna. Pentru o clipă, Midoriko a încremenit și a ridicat mâna, ca să arate că mă văzuse, dar apoi a lăsat iar capul în jos și a mers mai departe, devenind tot mai mare cu fiecare pas.
Makiko se afla la Tokyo pentru consultația programată a doua zi. Nu se gândea decât la asta. Trebuia să iasă din casă
puțin înainte de prânz, ceea ce însemna că eu o supravegheam pe Midoriko în restul zilei. Aveam de mult două bilete gratuite pentru parcul de distracții, la toate atracțiile, pe care mi le dăduse doamna aceea drăguță de la ziar, dar oare i-ar fi plăcut unei fete dintr-a șasea? Ce-i plăcea lui Midoriko? Nu știam decât ce spusese Makiko, că-i plăcea să citească, dar, de vreme ce nici măcar nu vorbea, nu eram sigură c-o puteam convinge să meargă cu mine. Doamna aceea de la ziar era atât de drăguță. Îmi amintesc că a zâmbit și a zis: „Noi nu vindem ziare. Noi răspândim cuvântul”. Mi-a spus că ziarul căuta mereu să angajeze femei și, dacă mă alăturam echipei, probabil că aș câștiga mai mult decât orice o fi fost ceea ce făceam.
Dar asta era a doua zi. Ne putem face griji pentru mâine când vine acel mâine. Ceea ce conta acum era cum aveam să
ne petrecem restul zilei, chiar dacă trecuse deja de jumătate.
M-am gândit să mâncăm la restaurantul chinezesc de după
colț, dar până atunci mai aveam trei ore întregi de umplut. O
grămadă de timp. Makiko se așezase să se uite la televizor, cu capul rezemat de fotoliul-puf și un picior peste geanta de voiaj.
Când a intrat, Midoriko s-a ghemuit în colț și a început să scrie ceva într-un carnet. După spusele surorii mele, de când încetase să vorbească, Midoriko nu pleca nicăieri fără ambele carnete. Primul, cel mai mic, era ca să răspundă la întrebări, pe când al doilea era un carnet normal, doar că mai gros. Din felul în care scria, trebuia să fie un fel de jurnal intim.
Nu știam ce să fac, așa că am șters masa de ceai, apoi am aruncat o privire la tava cu gheață, care n-avea cum să aibă
deja gheață, de vreme ce de-abia o umplusem când am făcut a doua porție de mugicha. Apoi am cules câteva scame de pe mochetă. Makiko se instalase ca acasă, lăsată pe spate și râzând de ce vedea pe ecran. Midoriko era absorbită de scris.
Îmi dădeam seama că era destinsă, relativ vorbind. N-aveam nimic de făcut înainte de cină. Era destul timp. Puteam să
facem ce aveam chef, fiecare pe cont propriu. Asta era destul de normal. Sau, cel puțin, era mai comod așa. Am hotărât să
iau romanul pe care-l citeam, dar, după ce m-am așezat și l-am deschis la pagina unde rămăsesem, nu m-am putut concentra, probabil din cauza musafirilor. Am încercat să
citesc un rând, apoi altul, și chiar am întors foaia, dar cuvintele nu păreau decât niște tipare fără sens. Mult prea conștientă că povestea nu se închega, m-am dat bătută și am pus cartea la loc pe raft.
— Hei, Maki, nu vrei să mergem la baia publică?
— E aproape?
— După colț, am zis. Așa ne putem spăla toate înainte de cină.
Midoriko fusese în lumea ei, scufundată în scris, dar acum a ridicat brusc capul, a luat carnetul mai mic și a scris [Eu nu merg], părând foarte hotărâtă. Makiko, care trăgea cu ochiul la ea, n-a comentat, dar s-a răsucit spre mine și a zis:
— Mie îmi surâde ideea. Hai să mergem.
Am pus într-un lighean de plastic tot ce ne trebuia pentru baie, inclusiv două prosoape, și am îndesat totul într-o ditamai
sacoșa de cărat pe umăr.
