— Da, presupun, a zis Makiko. După vreo trei săptămâni.
Dar a fost o nebunie.
— Ar fi fost culmea să nu iasă cum ai vrut. După toate chinurile alea.
— Păi, erau vizibil mai roz. Erau frumoase. Mă duceam prin magazine și intram în cabinele de probă doar ca să mă uit la sfârcurile mele. Partea aceea a fost raiul pe pământ. Numai că…
— Ce?
— N-am putut ține pasul. A clătinat din cap cu o strâmbătură, ca și cum ar fi mâncat ceva stricat. În primul rând, e scump. Şi durerea? Păi, e tortură curată. Şi mai trebuie să ții toată chestia aia în frigider. N-am putut să fac față. Cel mai rău e că în general te deprinzi cu durerea permanentă
tocmai când chimicalele nu-și mai fac treaba. În fine, da, a trebuit să mă opresc. N-am rezistat decât trei luni. M-am uitat la sfârcurile mele și m-am convins singură, cumva, că vor rămâne așa. De parcă eu aș fi fost excepția, singura persoană
de pe pământ care ar putea s-o facă timp de câteva luni și să-și păstreze așa sfârcurile la infinit? Firește, de îndată ce am încetat, totul a revenit la normal.
Se părea că preocuparea sau rușinea sau curiozitatea nepotolită care o împinseseră pe Makiko să fie obsedată de sânii ei nu vizau doar mărimea. Culoarea era un factor de prim rang. Am încercat să mi-o imaginez pe Makiko cum iese din cadă, la orice oră o fi fost, și se duce la frigider să înșface două
flaconașe cu doctorii cu care își unge sfârcurile, provocându-și usturimi și mâncărimi cumplite. În ziua de azi până și elevele de liceu apelează la chirurgia plastică, așa că unii cred probabil că să-ți arzi sfârcurile e un preț mic, dar aici era vorba
despre propria mea soră. Ce-o apucase pe Makiko să facă așa ceva?
Nu că n-aș avea inhibiții, sau cel puțin o lipsă de încredere, când e vorba despre sânii mei. Aș minți dacă aș zice că nu mi-a trecut prin cap.
Îmi amintesc cum a fost când au început să-mi crească
sânii. Cum, din senin, mi-au crescut chestiile astea. E
incredibil cât de tare mă durea pe atunci dacă cineva mi-i atingea din întâmplare. În copilărie, de câte ori vedeam femei goale în revistele pe care reușeau să pună mâna copiii din cartier, sau vedeam o femeie în toată firea expunându-și corpul la televizor, gândeam că într-o bună zi toate acele părți ale mele se vor umple și ele, și voi avea un corp întocmai ca al lor.
Numai că asta nu s-a întâmplat. Imensa mea așteptare legată de felul în care se presupune că arată trupul unei femei n-a influențat ceea ce s-a petrecut în realitate cu trupul meu.
Cele două n-aveau nici o legătură. N-am devenit femeia pe care mi-o închipuiam. Ce anume așteptam? Genul de corp pe care-l vezi în revistele pentru fetișcane. Un corp care se încadrează
în tiparul a ceea ce oamenii numesc „sexy”. Un corp care provoacă fantezii sexuale. O sursă de dorință. Aș putea spune că m-am așteptat ca trupul meu să aibă un soi de valoare.
Credeam că toate femeile ajung să aibă acel soi de trup, dar nu așa au mers lucrurile.
Oamenilor le plac lucrurile frumoase. Când ești frumoasă, toți vor să se uite la tine, vor să te atingă. Îmi doream asta.
Frumusețea înseamnă valoare. Dar unii oameni nu au parte niciodată de așa ceva.
Am fost cândva tânără, dar n-am fost niciodată frumoasă.
Când un lucru nu există, nici înăuntru, nici afară, cum ai putea să-l găsești? Chipuri frumoase, piele superbă. Genul de sâni frumoși pentru care oricine ar putea să ucidă. N-am avut nimic de felul ăsta. Am renunțat de un milion de ani să-mi mai doresc să arăt așa.
Ce-o apucase pe Makiko? Ce-o făcuse să fie așa de entuziasmată de implanturi? De ce voia să-și facă sfârcurile roz? Oricât mi-am stors creierii, n-am izbutit să găsesc un
motiv solid. Nu că ar fi avut nevoie de vreunul. Să vrei să fii frumoasă este un motiv suficient.
Frumusețea înseamnă că ești bun. Iar să fii bun înseamnă
să fii fericit. Fericirea poate fi definită într-o grămadă de feluri, însă oamenii, în mod conștient sau inconștient, trag întotdeauna spre propria versiune a fericirii. Până și cei care vor să
moară văd moartea ca pe un fel de alinare și-și închipuie că
sfârșitul vieții lor este singura cale de a ajunge acolo. Fericirea este unitatea de bază a conștiinței, ceea ce ne motivează cel mai mult. Formula „Nu vreau decât să fiu fericit” domină orice altă explicație. Dar, cine știe… Poate că Makiko avea un motiv mai bine precizat, nu doar o idee vagă despre cum să se fericească singură.
Amândouă ne pierduserăm în gânduri. Când m-am uitat la ceasul atârnat sus pe perete, mi-am dat seama că eram în bazin de cincisprezece minute. Baia era destul de confortabilă, dar, cum spusese Makiko, nu era dintre cele care te încălzesc până la oase. Destul de călduță ca să fi putut sta acolo încă o oră, poate două.
Când mi-am întors privirea spre Makiko ca să văd dacă tot se mai uita la celelalte femei, am surprins-o scrutându-le atât de intens, încât se strâmba.
— Ai dreptate, Maki, nu e deloc fierbinte, am zis. Ești gata să ieși?
— … sunt bine, a murmurat ea, părând încremenită.
— Maki?
Când i-am rostit numele, Makiko a țâșnit în sus –
împroșcând cu apă în toate părțile. Şi-a dat jos prosopul ud și și-a îndreptat spre mine pieptul gol. Cu vocea joasă, care suna ca a unui maestru de arte marțiale, m-a întrebat:
— Ei bine?
— Ei bine, ce?
— Culoarea, forma.
Mi-au venit în minte niște cuvinte – mici și negricioși, dar mari în felul lor – însă m-am abținut. Ce-ar fi crezut celelalte despre dialogul nostru? Două femei care împroașcă apă în bazin, una fulgerând-o pe cealaltă cu privirea, cu mâinile în șold, ca un războinic. Cel mai bun lucru pe care am putut să-l
