n-ar trebui să fie acolo. Baia asta era pentru femei. Însă ceilalți au strigat: „NU EXISTĂ FEMEI PE LUME” și și-au zvârcolit trupușoarele. Cântau la nesfârșit aceste cuvinte. Nu le păsa.
Până să mă dezmeticesc, au făcut un cerc în jurul meu, iar unul dintre ei a arătat cu degetul spre tavan. Am ridicat toți privirile și am descoperit cerul nopții deasupra taberei noastre.
Eram din nou la școală. Panoplia de stele care clipeau ne-a ars vederea și am strigat acolo, afară. Nu mai văzusem niciodată
așa ceva. Unul dintre ei a luat un hârleț și a săpat în pământ.
De la sosirea în tabără vinovăția lor murise și lăsase în urmă
o coajă, ale cărei păr și carne se rupeau pârâind ca niște coji de ceapă. Am îngropat cojile și le-am acoperit cu pământ, cu fiecare lopată trimițându-le tot mai încolo, într-un loc aflat hăt, departe. Plângeam cu toții cu lacrimi furioase care nu se mai opreau. Apoi, pe peronul luminat de soare, cineva spunea glume. Din mimetism, sau ca amintire, am râs și noi cu întreg trupul. O etichetă cu numele desprinsă, cuvinte de pe o tablă
care dispar. „ASTA E IMPORTANT”, mi-a spus unul dintre omuleți. „NU EXISTĂ BĂRBAȚI ȘI FEMEI ȘI NIMIC ALTCEVA”.
Când m-am uitat mai bine, toate fețișoarele lor păreau cunoscute, ca și cum le-aș mai fi văzut, dar din cauza luminii era greu să-ți dai seama. Când am mijit ochii ca să-i văd mai bine, am auzit că mă strigă cineva și am văzut-o pe Makiko privindu-mă cu o expresie ciudată. La un moment dat, băiețoaica și blonda dispăruseră. Bazinul se umpluse din nou cu femei.
Dragă jurnalule,
Bun, mama mi-a cerut să merg azi la Mizunoya. Mă
gândisem să merg acasă, dar am hotărât să mă duc în pivniță.
Era acolo ceva ce n-am mai văzut de ani întregi. Robocon. Mamam-a adus aici uneori când eram mică. Robocon era la fel caîntotdeauna, dar nu era. Pe atunci era uriaș. Acum îmi păreamic, nu-mi venea să cred.
Mă jucam mult cu chestia asta când eram mică. Pui în el omonedă și se zgâlțâie cam un minut și jumătate. Când eștiînăuntru, ochii sunt ca niște ferestre pe care poți privi afară, însă
de afară par negri. Așa că, de fapt, o puteam vedea pe mama,dar ea nu mă putea vedea pe mine. Îmi amintesc cât de ciudatpărea. Adică, mama nu putea să-l vadă decât pe Robocon. Dareram eu, eu eram, înăuntru. Chiar și după ce ieșeam, totul păreaciudat în restul zilei.
Mâinile mi se mișcă. Picioarele mi se mișcă. Totuși, nu știu cele mișcă. E ca și cum ceva ar mișca toate părțile astea. E ciudat.
E ca și cum aș fi înăuntru, undeva în mine, și corpul în care mă
aflu se tot schimbă, mai mult și mai mult și mai mult și mai mult,în feluri pe care nici măcar nu le știu. Aș vrea să nu-mi pese. Darîmi pasă. Şi totul se schimbă mereu. Totul se întunecă, și aceaîntunecime îmi umple tot mai mult ochii. Nu vreau să-i țindeschiși. Nu vreau să văd. Totuși, mă tem. Dacă îi închid și nu-imai pot deschide?
Midoriko
4. LA RESTAURANTUL CHINEZESC
— Măi, să fie, uită-te la meniul ăsta. Sora mea cânta cuvintele, nu alta. Era uimită, ochii îi erau de două ori mai mari ca de obicei. N-am mai mâncat niciodată chestiile astea.
La bucătărie lucrează un singur om, așa-i? Şi femeia aceea este singura care servește la mese?
— Da, e în ordine, am zis. Cel puțin sunt super-rapizi.
— Într-adevăr, sunt unele locuri din astea unde pot, practic, să gătească orice dorești, a spus Maki impresionată.
Le-am văzut la televizor. Restaurantele alea în care poți mânca tocană de vită și okonomiyaki1 și hamburger și sushi pe același meniu. Mă întreb cum o fi arătând bucătăria.
După ce am chibzuit la specialitățile afișate pe perete, am citit întregul meniu de pe masă înainte să comandăm două
beri, împreună cu mai multe feluri de calamar, niște tăiței simpli și o porție de gyoza2 prăjiți. Midoriko a comandat cu degetul, arătând pâinișoarele cu carne de porc fierte în aburi și un soi de tăiței spiralați făcuți din tofu, dar am împărțit totul între noi.
Restaurantul chinezesc era la zece minute de mers pe jos de la apartamentul meu. Clădirea, construită în anii ’70, nu putea fi descrisă decât ca o paragină, dar restaurantul era faimos pentru prețurile infime. În afară de noi mai erau o familie cu un sugar și un băiețel de patru-cinci ani, care alerga în jurul mesei zbierând, un el și o ea de vreo patruzeci de ani care păreau să nu-și prea vorbească și o echipă de bărbați în salopete care sorbeau din bolurile cu ramen3 de parcă de asta depindea viața lor. O casă de marcat de modă veche era chiar lângă ușă, alături de un paravan pe piciorușe vopsit în roșu țipător și auriu. Mândria încăperii era o poezie chinezească
înrămată, tipărită peste un peisaj pictat în tuș. Nu era în relief,
1 Plăcintă sărată cu umpluturi diverse.
2 Un fel de colțunași.
3 Supă cu tăiței.
ceea ce trăda faptul că era o reproducere. Alături era un poster vechi despre bere, atât de decolorat, încât totul arăta turcoaz.
O fată zâmbitoare în costum de baie, tolănită pe nisipul alb, ținea într-o mână ridicată o halbă cu bere, trecându-și cealaltă
mână prin păr, un stil care fusese cândva la modă. Podeaua era unsuroasă.
După ce ne-am așezat, Midoriko a scos din borsetă
carnetul mic, dar s-a răzgândit și l-a pus la loc. A băut dintr-o suflare apa din paharul de plastic. Deasupra muncitorilor care mâncau ramen, un televizor vechi stătea pe un raft înnegrit de grăsime, difuzând genul de talk-show inofensiv care se poate vedea întotdeauna într-un astfel de loc. Midoriko, cu buzele strânse, și-a ridicat un pic capul ca să se uite la oamenii care râdeau pe ecran, fără să pară interesată. Berea a sosit la masă
în clinchet de sticle. Eu și Makiko ne-am urat noroc și am sorbit. Am întrebat-o pe Midoriko dacă era sigură că nu voia decât apă, dar ea n-a făcut decât să încline un pic capul, fără
să-și întoarcă privirea de la televizor.
Peste tejgheaua fixată în zid vedeam bucătăria. Ca de obicei, bucătarul era îmbrăcat în haine albe stropite din belșug și se mișca iute prin spațiul mic. Se ridica fum din wokul încins, și ingredientele aruncate cu pumnul sfârâiau în ulei. De la grilul pe care prăjea gyoza auzeam sunetul violent al apei care se prefăcea în aburi. Prizele de pe peretele de deasupra tejghelei erau mânjite de grăsime, coșul de sârmă cu care scotea legumele din pungile aflate la picioarele lui, prea jos ca să le vedem, era murdar și rupt, iar robinetul din care curgea un șuvoi continuu de apă într-o oală era așa de ruginit, că nici nu-l mai puteai recunoaște. Dintr-odată mi-am adus aminte de ziua în care venisem acolo cu un coleg de serviciu, tipul acela mai tânăr cu câțiva ani decât mine. Stabiliserăm să mâncăm împreună cândva, și când am spus că era un loc care-mi plăcea, el a zis să mergem.
Şedeam de vreo două minute când mi-am dat seama că se purta cam ciudat. Am comandat eu pentru amândoi, dar el aproape că nu s-a atins de mâncare. Când am adus vorba despre asta la următoarea noastră întâlnire, el s-a strâmbat un pic și a zis că localul i se păruse cam neigienic, pomenind
