„Soemon Blues”. Nu-l mai cântasem niciodată, și totuși versurile au început să curgă din mine.
Pe când mă împleticeam prin cântec, Kewpie îmi zâmbea cu gura căscată larg și ținea ritmul la chitară, luându-se după
viteza mea. Când am încurcat versurile și părea c-o să mă
opresc, Kewpie a dat din cap răbdător și mi s-a alăturat cu vocea lui ca să mă readucă pe drumul cel bun. Cânta la chitară
cu tot trupul. Îl urmăream cu atenție, străduindu-mă să nu ies din ritm.
Cumva, am scos-o la capăt. Am improvizat o grămadă, însă
am reușit să nimeresc versul principal: „Arată-mi zâmbetul tău”. Kewpie a cântat ultimul acord foarte repede, zâmbind ca un tembel, mi-a spus că am fost grozavă și a început să
aplaude. Eram atât de stingherită, încât sunt sigură că am roșit. Mi-am acoperit obrajii cu palmele, dar Kewpie a aplaudat mai departe. Nu știam dacă sunt sfioasă sau umilită sau încântată. Am ascuns toate astea în spatele unui hohot de râs.
Apoi i-am mai turnat niște bere în pahar.
— A fost bolnav? am întrebat-o pe Makiko.
— Poate, dar nu asta l-a omorât, a pufnit ea. A fost una dintre șmecheriile lui.
Toată lumea știa că nu s-a simțit bine în ultimii ani.
Presupun că nu și-a mai făcut rondul. L-am văzut ultima dată
acum destul de mult timp. Ştii cafeneaua aia de lângă gară?
Rose Café. Era acolo, stând lângă ușă. Arăta așa de firav, că la început nici nu mi-am dat seama că era el. Adică, întotdeauna a fost costeliv, dar acum era, cum să zic, și mai costeliv. Nu-l mai văzusem de-un car de ani la bar și am vrut să-l întreb cum o duce. Am ajuns prea târziu. S-a îndepărtat clătinându-se.
— Avea la el chitara?
— Nu cred. Makiko a mai luat o înghițitură de bere. Dar acum câteva luni. Mda. Era luna mai, aproape iunie, cred. A fost un accident noaptea târziu, cam pe la miezul nopții. Chiar în fața acelui local chinezesc. Ştii de care zic? Ne duceam acolo tot timpul. Acolo a murit. Mai târziu, vorbeam despre asta la muncă și unul dintre clienți a zis că l-a văzut pe Kewpie la restaurant, cu vreo două ore înainte să se întâmple. L-am întrebat cum arăta. A zis că era același Kewpie pe care-l știam,
zâmbind, bând, băgând în el mâncare ca într-un sac fără fund.
Dar după aceea… Nu știu, lucrurile n-au mai mers.
Cineva de la televizor a râs tare. Am luat cu bețișoarele încă
o gyoza. Se întăreau, dar aveau gust bun.
— Dacă ne gândim la sănătatea lui, mă mir că avea poftă
de mâncare, a zis Makiko.
Midoriko, fără să ne bage în seamă, se uita fix la televizor, cu falca un pic înălțată. Mi s-a arătat chipul lui Kewpie, apoi a dispărut la fel de repede. Apoi l-am văzut întreg, capul ca un cartof și restul. Așezat în colț, ghemuit pe taburet, ținând paharul cu bere în mâini. Pâinișoarele cu carne de porc comandate de Midoriko au venit în vasul de gătit la aburi –
albe, fierbinți și rotunde. Mă usturau ochii, așa că am respirat adânc pe nas și mi-am îndreptat spatele.
— Bun. Pâinișoare cu carne de porc. Hai să dăm iama prin ele.
Am luat una dintre pâinișoarele aburinde și i-am zâmbit lui Midoriko. Ea a înclinat un pic capul, a mai băut un pahar cu apă și s-a uitat la pâinișoara de pe farfuria sa. Şi Makiko a luat una. Când Midoriko a mușcat aluatul din vârful pâinișoarei sale, a fost ca și cum scena s-ar fi schimbat – toată lumea s-a destins. Încă nevenindu-mi să cred, mi-am terminat berea și am mai comandat una. Peste câteva clipe au sosit tăițeii și calamarul fript, umplând masa. Pe zgomotul de fond al televizorului, am mâncat și am băut ca o familie adevărată, în clinchetul bețișoarelor la contactul cu farfuriile.
Makiko i-a spus femeii care servea la masă că a venit în vizită din Osaka, iar femeia a fost destul de amabilă ca s-o întrebe de unde din Osaka și să-i ceară amănunte. Între timp, Midoriko a luat primul gyoza și l-a mestecat cu gura deschisă.
Eu și Makiko am început să lăudăm mâncarea, apoi ea a mai comandat o bere. După ce Midoriko a zâmbit un pic la o glumă
de-a mea, am întrebat-o ce făcea noaptea, când Maki era la lucru. Și-a scos carnetul din borsetă și a scris [Teme. Televizor.
Somn până dimineața]. „Așa-i, am zis, presupun că, dacă Maki pleacă un pic după șase și se întoarce în jurul orei unu, de fapt nu-i chiar atât de mult timp”. Dând din cap, Midoriko a mai
luat o îmbucătură din plăcinta pe care o făcuse fâșii.
Makiko se înțelegea de minune cu ospătărița noastră.
Felicitându-ne că veniserăm în locul potrivit, aceasta și-a dres glasul și s-a alăturat conversației noastre.
— Când ajung acasă de la lucru, e un lucru pe care-l fac întotdeauna, a zis sora mea cu mândrie vizibilă. Ce crezi că
este? Primul lucru pe care-l fac.
— Te descalți?
— Nu. Makiko și-a scuturat capul, ca și cum n-aveam să
ghicim niciodată. Vocea i-a devenit extaziată când a spus: Mă
uit la dulceața asta cum doarme.
