M-am silit să zâmbesc, am ciocnit cu ea și am luat o înghițitură.
— Cât îi datorezi?
— Două luni, cred.
— Te zgâlțâie zdravăn, hm?
Makiko dăduse pe gât jumătate din bere din prima înghițitură, așa că și-a umplut la loc paharul.
— De fapt, nu. Nu s-a mai întâmplat asta niciodată. Am mai întârziat de vreo două ori, dar n-a venit niciodată cineva la ușa mea. Nu-mi vine să cred. Am avut de-a face doar cu bătrânul acela cumsecade. Păi, cine se crede ea?
— Cucoana de adineauri?
— Mda, ar fi trebuit să-i vezi permanentul și sprâncenele false.
— Poate că-i fosta lui nevastă, a presupus Makiko. Asta tocmai i s-a întâmplat unui client de-al meu. Trebuie să aibă
vreo șaizeci de ani. Are un copil, un fiu, care acum e adult, dar când puștiul începea școala primară mama lui, nevasta tipului, a fugit cu alt bărbat. A dispărut pentru vreo douăzeci de ani. Îmi închipui că țineau legătura, dar erau despărțiți. Ea a început o nouă viață, într-un loc nou. Așa că, știi tu, puștiul crește. Mama lui înaintează și ea în vârstă, și cumva ajunge să
fie singură. Între timp, clientul meu stă cu părinții, care încep să se ramolească. Apoi, după vreo douăzeci de ani, apare într-o
bună zi cu tupeu cine alta decât fosta nevastă.
— Măi, să fie!
— Ei bine, tipul are casa familiei. Asta înseamnă că stă
fără chirie. Şi apoi, nu-i mult, dar părinții lui au o pensioară, și tipul e instalator, așa că are o muncă cinstită. Presupun că
ea n-avea unde să se ducă și i-a făcut figura cu ochii de cățeluș, că vrea să se întoarcă, știi? Așa că el a zis: „Te poți întoarce, dacă ai grijă de casă și de părinții mei, oricât de mult vor trăi, orice ar avea nevoie, și înțeleg prin asta absolut orice ar avea nevoie”.
— Hai, că asta-i culmea!
— Ştiu, nu-i așa? Makiko a izbit cu palma în masă. E un aranjament minunat pentru el. Îi face viața cu adevărat ușoară. A făcut rost de o slujnică fără plată, care locuiește în casă.
— Dar cum e cu fiul? În definitiv, l-a părăsit când era copil.
Trebuie să se simtă ciudat. Cum poți să treci peste așa ceva?
Şi ea? N-avea un serviciu, ceva?
— Nici vorbă. Dacă ar fi avut bani, nu s-ar fi întors niciodată.
— Şi dacă se îmbolnăvește și nu mai poate să facă nimic?
S-ar putea întâmpla.
— Sigur că s-ar putea.
— Şi atunci cum o să procedeze? El nu poate s-o alunge, nu?
— Sunt sigură că asta nu i-a trecut prin minte. Probabil crede că ea o să le schimbe scutecele părinților lui până când dă ortul popii. Makiko a sorbit din bere. Hei, cât plătești chirie?
— Patruzeci și trei de mii. Cu apă și tot.
— Pentru o persoană? Păi, presupun că așa-i la Tokyo.
— E vorba de cât costă ca să locuiești aproape de gară. Ce-i drept, n-ar fi rău să plătesc ceva mai puțin.
— Locuința noastră e cincizeci de mii în cap. Makiko și-a umflat nările. Chiria e o pacoste. În ultima vreme n-am avut probleme, dar uneori e greu să ții pasul. Însă anul viitor Midoriko începe școala medie. Asta o să ne îngreuneze viața, cu siguranță.
M-am uitat la Midoriko. Era în colț, rezemată de fotoliul-
puf, scriind cu carnetul proptit pe genunchi. Am întins spre ea câteva gustări și am întrebat-o dacă vrea. După ce s-a gândit un pic, a scuturat din cap. Am închis televizorul, apoi am luat discul cu Bagdad Café din teancul de pe birou și l-am pus în aparat. Când s-a auzit Jevetta Steele, după un scurt preludiu, am reglat volumul și m-am așezat la loc la măsuța de ceai.
— Cred că cel mai greu a fost când am început să lucrez la localul yakiniku. Makiko a ales câțiva biscuiți cu portocale și i-a azvârlit în gură. Totuși, cu câțiva ani înainte să moară
mama. Atunci a fost, fără îndoială, cel mai greu. Din punct de vedere al banilor.
— Ții minte etichetele alea roșii?
— Care etichete?
— Pentru sechestru. Bărbații aceia au venit în casă și le-au pus pe tot ce părea să aibă vreo valoare. Răcitorul, frigiderul.
— Cum? Makiko părea nedumerită. De ce n-am știut de asta?
— Erai la școală în timpul zilei și la lucru seara. Erau plecate și mama și Komi.
