Makiko a continuat să i se adreseze lui Midoriko, chiar dacă ea nu reacționa.
— Mătușa ta a fost întotdeauna cu nasul în cărți. Ar fi trebuit s-o auzi când era o copiliță cum folosea toate cuvintele alea grele. A fost un copil isteț. Eu habar n-am de literatură.
Poți să crezi că ea o să fie o autoare publicată?
M-am prefăcut că trag un căscat de-mi trosnesc fălcile. Mi-am șters cu arătătoarele lacrimile care-mi apăruseră la colțurile ochilor și mi-am apăsat obrajii. Apoi am căscat din nou și am încercat să schimb subiectul, spunând că berea mă
trăgea la somn.
— Serios? Eu sunt perfect trează, a zis Makiko, deschizând încă o cutie.
— O să iau și eu una, am spus. Am sărit în picioare, de parcă fugeam de lângă masă, și m-am dus în bucătărie mormăind: Bere, bere!
Frigiderul meu nu era prea rece. Uneori mă întrebam dacă
măcar asigura puțină răcoare. Nu aveam acolo decât o cutie cu bicarbonat de sodiu, o caserolă cu miso 1 și niște sos pentru salată, aliniate în așa fel încât frigiderul părea un ghișeu de condimente pierdute. Dar aveam o mulțime de ouă. Tăvița de pe ușă era plină și mai aveam un carton pus pe raftul de jos.
Cu o săptămână în urmă cumpărasem cartonul suplimentar fără să-mi dau seama că încă mai aveam atâtea.
Probabil că vreo două se stricaseră deja. Pe cartonul ouălor
1 Condiment tradițional japonez pe bază de boabe de soia fermentate.
puse în tăviță, aflat în coșul de gunoi, scria că expiraseră cu o zi în urmă, iar pe cartonul întreg scria că a doua zi. N-aveam cum să mâncăm până atunci toate ouăle acelea. Trebuia să le pun separat de restul gunoiului și să le arunc. Așa că am scotocit prin sertarul cu pungi de plastic, dar toate erau prea mici. Când arunc ouă, nu știu niciodată dacă trebuie mai întâi să le sparg, să le azvârl întregi sau să le așez în gunoi cu grijă, ca și cum le-aș oua eu însămi. Care e felul corect de a face asta? Există măcar un fel corect? Tocmai pusesem cartonul cu zece ouă lângă chiuveta din bucătărie când m-a strigat Makiko din camera cealaltă.
— Natsuko, ia uite. Aveam okaki 1 cu brânză în geantă. Un pachet întreg.
— Nu-i rău.
— Hei, totuși mi-e cam foame. Vrei să prăjim ceva?
Makiko și-a lungit gâtul, ca să mă vadă în bucătărie.
— Îmi pare rău, Maki. N-am nimic, am zis. Doar ouă.
— Ouă? Makiko și-a întins brațele și a scos un sunet ca și cum ar fi ridicat ceva greu. Ce poți face doar cu ouă?
Măsuța de ceai se umplea de cutii de bere goale. Eu și Makiko băuserăm deja mult. Părea ciudat să bem așa acasă la mine. De obicei nu beau – în afară de câte o seară în oraș cu prietene de la serviciu, cam o dată la două luni, și niciodată
nu beau acasă singură. Sunt de categorie ușoară. Vinul și sake-ul îmi dau dureri de cap, ceea ce e bine, pentru că nu-mi place cu adevărat gustul lor. Până și berea, singura cu care mă
descurc, mă face după două cutii mari să mă simt ca un morman de rahat. În seara aceea trecusem mult peste limita mea obișnuită, dar, cine știe de ce, mă simțeam grozav. Eram fără îndoială beată, dar nu cât să nu mai știu de mine. Aveam o senzație cu care nu eram obișnuită, că pot să beau oricât de mult poftesc. Am întrebat-o pe Makiko cum se simțea și mi-a zis că și ea putea s-o țină așa în continuare, așa că am dat fuga la magazin și am adus șapte cutii de bere, plus niște pungi de
1 Biscuiți din orez.
Karamucho 1 și calamar sărat; ba, după multă chibzuială, am aruncat o grămadă de bani și pe o rotiță de Camembert.
Când am ajuns acasă și mi-am azvârlit din picioare încălțările, Makiko s-a uitat la mine și a dus un deget la buze, apoi a arătat spre Midoriko, care era încovrigată pe fotoliul-puf, adormită, cu jurnalul strâns în mână. Am scos din dulap salteaua pe care dorm întotdeauna și am întins-o la perete, apoi am desfășurat-o alături pe cea veche, adusă de la Osaka.
— Hai s-o așezăm pe Midoriko la margine, am zis. Eu o să
dorm la mijloc. Nu știu dacă voi două ar trebui să fiți alături.
Dacă Midoriko se trezește și te vede acolo, poate să facă urât.
Am scos cu greu carnetul din strânsoarea fetei și l-am pus la loc sigur, în rucsacul ei, apoi am scuturat-o ușurel de umeri.
Cu ochii închiși atât de strâns, că se încrunta, s-a dus pe bâjbâite la saltea și s-a prăbușit pe ea.
— Cum poate să doarmă cu toate luminile aprinse?
— E tânără, a râs Makiko. Păi, la noi era întotdeauna lumina aprinsă, nu?
— Da, ai dreptate. Până ce venea mama acasă. Și eu eram dusă de pe lume, până mă trezea mirosul de crenvurști. Îți amintești cum cinam împreună, în pat?
— Absolut. Îmi amintesc când venea acasă beată și ne trezea, apoi mâncam toate ramen cu pui.
— Da, zău. Crenvurști și ramen instant în miezul nopții.
De-aia m-am îngrășat așa.
— Oh, las-o baltă. Erai în creștere. Ar fi trebuit să am mai multă minte. Pe atunci aveam vreo douăzeci de ani. Şi mama s-a îngrășat zdravăn, a adăugat Makiko clătinând din cap.
— Da, am zis. Înainte era așa de slabă, dar a pus din senin pe ea toată acea greutate, de parcă ar fi purtat un costum care te face gras. Întreba mereu: „Poți să-mi tragi fermoarul?” Ha ha.
— Câți ani avea mama pe atunci?
— Un pic peste patruzeci?
