— Bine…
— A cerut două sute de mii, bani gheață.
— Stai așa, cum? M-am răsucit și am luat calculatorul din sertarul biroului. Două sute de mii împărțit la cincisprezece.
ceva mai mult de treisprezece mii trei sute pe an. Dacă împarți asta la doisprezece, înseamnă o mie o sută de yeni pe lună.
Bine, nu-i mult, presupun. Dar dacă mi-ar cere cineva să scot pe loc din buzunar două sute de mii de yeni, m-ar apuca plânsul.
— Ştiu, așa-i? Adică, e singura priză de pe acolo. Dacă ne luăm la ceartă pentru ea, rămânem fără curent. Atunci chiar că am băgat-o pe mânecă. Ştiu că nu-i sfârșitul lumii, dar nu e ca și cum Coco ar avea la îndemână două sute de mii ca să-i dea tipului. Era turbată. Însă nu-i numai asta. Una dintre fetele care lucra acolo dintotdeauna tocmai a plecat, din cauza unei probleme cu o colegă. Mă rog, hai să ne uităm un pic la televizor. Ești de acord?
Am oprit muzica și i-am dat lui Makiko telecomanda. Când a apăsat pe butonul de pornire, televizorul a scos sunetul acela de broscoi, înainte ca imaginea să umple ecranul. Era o emisiune de varietăți. Am cumpărat televizorul la mâna a doua cu patru mii de yeni când m-am mutat aici.
— Zilele trecute am văzut la magazin un ecran plat. Ai văzut vreunul? Sunt incredibil de subțiri. Dar știi cât costă?
Un milion de yeni. Fără glumă. Cine naiba ar da atâția bani pe
un televizor? Bogătanii, presupun. Însă ecranul, cum ziceam la baie, era negru ca smoala. A început să treacă de la un canal la altul.
Despre ce vorbeam?
— Fata care a plecat, am zis mușcând dintr-o fâșie de pastramă. Cum o chema? A lucrat acolo mult timp, nu? Mai mult decât tine?
— Da, Suzuka. Era acolo de vreo cinci ani. E din Coreea.
Dar, sincer, a fost cea mai bună pe care am avut-o. Era literalmente sufletul localului.
— Şi de ce a plecat?
— Cu două luni înainte să plece a venit fata asta nouă. Cu program redus. E din China. A zis că e în Japonia la facultate, dar habar n-am ce studiază. Oricum, e studentă. Presupun că
avea nevoie de bani. A găsit anunțul nostru…
— Într-unul dintre acele ziare cu locuri de muncă, în care secțiunea serviciului de noapte e tipărită pe fond mai întunecat?
— Exact, exact. Ei, pe fata asta o cheamă Jing Li. N-are nimic deosebit. Păr negru, piele deschisă la culoare, nu se prea machiază. Ştii tu, studentă. Însă lui Coco i-a plăcut de ea.
— Păi, pe-aici nu-s prea multe fete care să arate așa.
— E adevărat. Dacă avem o mulțime de coreence, chinezoaicele sunt rare. Dar, vreau să zic, nu se străduiește să
atragă atenția. Jing Li mai mult șade, pur și simplu. Deși vorbește o japoneză stâlcită rău, tipii se îmbulzesc la ea pentru că e exotică, sau așa ceva. N-ar fi nici o problemă, numai că
uneori ei zic: „Suzuka, nu vrem să bem cu tine, pleacă de-aici”, respingând-o ca s-o facă pe Jing Li să se simtă bine. Suzuka e profesionistă, nu lasă chestiile astea s-o afecteze. Pe de altă
parte, niciodată n-a plăcut-o prea tare pe Jing Li. Păi, fata nu face altceva decât să șadă, nu? Şi Coco o vede pe Jing Li, studenta asta cu capu-n nori, și-i zice lui Suzuka să aibă grijă
de ea. Şi Suzuka face: „Da, bine”.
— Câți ani are Suzuka? am întrebat.
— Cred că treizeci și ceva, a zis Makiko. Adică e mult mai tânără ca mine. Totuși, nu-i prospătură. Şi e de multă vreme în domeniu. Munca asta te secătuiește, se văd pe tine și anii
pe care nu-i ai. Zău, la început am crezut că suntem de aceeași vârstă. În fine, da, era o seară liniștită, fără clienți. Nu eram decât noi trei. Nu-mi amintesc de ce, dar Coco nu era acolo.
N-aveam nimic de făcut, așa că ne-am apucat s-o întrebăm pe Jing Li despre China, chestii de-astea. De pildă: „Cum se scrie numele tău?” Ne-a spus: „E ideograma pentru «liniștit», apoi cea pentru «sat»“, a zis Makiko, imitând-o pe Jing Li cât de bine putea. Mă rog, și am întrebat-o: „În China lucrurile sunt așa de stricte cum spune toată lumea? Sau, știi tu, e așa de mare sărăcie? Oamenii merg pe biciclete, îmbrăcați în uniforma maoistă?” Eram curioasă despre chestia aia pe care am văzut-o odată la televizor, unde ziceau că în China toată lumea bea ceai oolong din sticle goale de Nescafe. Şi Jing Li zice:
„Mda, așa e. Oamenii se poartă ca și cum Olimpiada de la Beijing o să salveze China, dar nu-s decât minciuni. O să-i ajute pe câțiva, dar aproape toți ceilalți sunt săraci lipiți pământului, așa că trebuie să se descurce cum pot. Cea mai mare parte a țării e complet înapoiată. Când a fost cutremurul ăla din Sichuan, s-a prăbușit școala și a omorât toți copiii.
Toaletele n-au uși, iar în satul în care m-am născut eu e rău de tot – drumurile, casele, animalele, oamenii. Toată lumea vrea ca China să semene mai mult cu Japonia, curată și bogată”. După care ne apucăm să vorbim despre politică. „Îl știți pe Hu Jintao? Nu cel care e acum la conducere. Tipul ăla care și-a pus mâna pe piept și a zis că Deng Xiaoping o să
trăiască veșnic în inimile noastre, ăla”. Asta nu prea avea sens pentru noi, dar ne-am prins cum e. Apoi Jing Li a început să
ne povestească despre familia ei și cât de săraci sunt. Ne-a spus că are trei frați mai mici, că mezinul are un handicap care-l împiedică să învețe și că bunica și bunicul locuiesc în casă cu ei. Singura lor șansă de ieșire din sărăcie este ca unul dintre nepoți să meargă la școală, să fie educat. Însă Jing Li e fată, iar bunicul a decretat: „Facultatea nu-i pentru femei.
Dacă e să cheltuim banii pe educație, ar trebui să-i cheltuim cu unul dintre frații ei”. S-au certat o vreme pe tema asta, dar Jing Li era singura care avea destulă minte, singura care putea cu adevărat să schimbe lucrurile. Prin urmare, și-a zis că, dacă
ar putea să învețe limba japoneză, ar putea să câștige bani aici
ea însăși. A început să se pregătească, să învețe singură
japoneza. Însă nu avea decât manualele alea vechi, așa că la bar, dacă voia să zică „Strașnic!” zicea ceva în genul
„Remarcabil”. Nu că ar fi ceva rău în asta, dar zău așa! Ei, și într-un final au podidit-o lacrimile. Jing Li face: „Nimeni din localitatea mea n-a fost la facultate. Niciodată. Părinților mei le-a fost tare greu să strângă suma care-mi trebuia. Oamenii le râdeau în față, le spuneau că nu fac decât să arunce banii pe gârlă”. Dar ea era hotărâtă să învețe din răsputeri și să aibă
succes și să fie cea mai bună fiică posibil, chiar dacă
învățătura costa o avere. Iată de ce și-a luat un serviciu. Ca să
