Şi în chiuvete erau teancuri de scrumiere pe care nu le puteai curăța, oricât le-ai fi spălat. Fumul de țigară, ecoul bubuitor al microfoanelor, care n-avea să-mi mai iasă din cap. Ducând baxurile de bere goale afară, pe alee, mama întinde mâna spre încuietoarea de sus, apoi se lasă pe vine ca să tragă zăvorul.
Merge spre casă pe jos, singură, bărbați stau în umbre, sub stâlpii telefoanelor sau pe lângă automate, strigând măscări și nechezând. Guri murdare, craci de pantaloni pătați, mâini care zvâcnesc. Fug pe scări până sus.
Curând, n-am mai făcut deosebirea între lucrurile pe care le auzisem înainte și cele pe care nu le auzisem. Lucrurile pe care le văzusem în vise erau amestecate cu amintirile. N-am mai știut ce era adevărat. Ştiu că vălul de ceață care înconjoară
toate trupurile goale are un sunet. Zidurile înalte care despart baia femeilor de cea a bărbaților. Un zdrăngănit găunos despică aerul. Toate femeile goale din apa aburindă se răsucesc să se uite la mine. Toate sfârcurile lor se uită la mine deodată. Aburul se învolburează, și eu îmi masez tălpile. Pielea de pe călcâie îmi crapă deja, dar nici o exfoliere nu le poate face frumoase. Labele picioarelor mamei sunt întotdeauna albe și se cojesc, dar unghiile de la picioare sunt cafenii. Cu mâinile pline de spumă, Komi îmi spală spațiile dintre degetele picioarelor. Trebuie să smucești un pic maneta, altfel soba nu se aprinde. E o șmecherie. Clic clic clic. Gazul se aprinde cu un răget, Komi e goală, cu pete roșii pe tot corpul. Ce sunt alea? Bășici cu sânge. Ce se întâmplă dacă le spargi? O să
împroaște tot sângele din tine? O să sângerezi până la moarte?
Hei, Komi. Trebuie să ai mai multă grijă. Nu poți să mori. Ce mă fac fără tine? Nu muri. Nu muri. Rămâi cu mine, Komi.
Rămâi cu mine. Încetează. Haide, vino să mâncăm. Nu pot face nimic cu burta goală, Makiko a adus iar yakiniku bento, cu sos teriyaki amestecat în orez. Hei, Maki, i-ai văzut pe oamenii ăia rătăcind prin oraș? N-au casă. Sunt boschetari. N-au unde să
se ducă. Mă tem întotdeauna că vor intra în vorbă cu mine. Ai grijă, Maki. Ce o să faci dacă tipul ăla de acolo, tipul care stă
ghemuit, e tata? Îl aduci acasă și-l arunci în cadă? Ăsta e planul? Să-l aduci acasă și să-i dai ceva să mănânce? Şi apoi?
Ce-o să-i spui? Maki. Îți amintești că Kewpie a plâns la înmormântarea mamei? Era cu totul întors pe dos. Ne-a dat două mii de yeni. La naiba, tare mai era cald în ziua aia!
Kewpie s-a umflat de plâns. Îți amintești cum striga Komi când treceam pe sub un pod de cale ferată? Dacă auzeam un tren venind, ne strângea de mâini pe amândouă, pe mine și pe
Makiko, și, când deasupra zgomotul era cel mai puternic, striga din rărunchi. Mâine o să merg cu trenul împreună cu Midoriko. O să mergem pe calea ferată. O să plecăm, ne ducem undeva, până se întoarce Maki. Poate că pe drum o să-i pot împleti părul. Să mă răsucesc pe locul meu și să-i trec degetele prin păr. Măi, măi. Ești ca mine. Cum se face că n-ai la tine o geantă? Ăia nu erau părinții tăi? Care tocmai au coborât din tren? Ne-am mai întâlnit în tren, acum mult timp. De ce râzi?
N-a fost așa de mult timp? Doar azi-dimineață… așa-i, a fost azi-dimineață… dar pare că a fost de o veșnicie… prospectele, din ziar… anunțuri pentru case, prospecte care arată planurile încăperilor, poți desena peste ele… să le acoperi cu ferestre, pătrate mici, orice fel de ferestre îți plac… Una pentru mama, una pentru Maki, una pentru toți, și ei le pot deschide ori de câte ori poftesc, pentru că, după ce le-ai desenat, prin ele o să
intre lumina și o să intre vântul, și așa am adormit.
6. CEL MAI SIGUR LOC DIN LUME
Ce ciudat.
Gândurile îmi erau dense, ca și cum capul mi-ar fi fost înfundat cu vată veche. În cât suntem azi? Am simțit ceva ud în zona noadei. Dacă ar fi fost după mine, aș fi rămas în pat, dar m-am silit să mă scol ca să merg la toaletă. Mi-am imaginat calendarul, încercând să-mi amintesc unde fusese cercul care marca ultimul meu ciclu. Aveam o idee generală.
Însă asta însemna că mi-a venit cu vreo zece zile mai devreme.
Dacă mă gândesc un pic, mi-a venit mai devreme și luna trecută, și în cea dinainte. Era ca și cum ziua se deplasa încet înainte. Dacă în primii doi ani ciclul mi-a fost cam neregulat, de mai bine de cincisprezece ani a venit o dată la douăzeci și opt de zile, cu precizie de ceasornic. Oare ce l-o fi făcut să se aiurească așa în ultimii doi ani?
Gândurile mi se învârteau prin cap. Am urinat așa de mult, că până și mintea mea lenevoasă a simțit uimirea. Pe când ședeam acolo, așteptând să se termine, m-am uitat la petele de sânge de pe chilot. Nu m-am putut împiedica să văd o hartă a Japoniei, cu Osaka drept în mijloc, și pata de la stânga ei era Shikoku, în larg, iar Aomori era mai aproape de vârf, nu c-aș
fi fost vreodată acolo. Sincer, n-am prea fost nicăieri. Nici măcar n-am pașaport.
Dacă mă luam după lumina de afară, probabil că nu era nici măcar șapte. Soarele de vară era încă adormit, și aerul era tăios ca o lamă. Când mi-am concentrat privirea, am simțit o ușoară durere în frunte. Eram mahmură. Totuși, nu părea prea rău. Am rupt ambalajul unui tampon, l-am fixat, apoi mi-am pus chilotul, am tras apa și m-am întors în cameră.
Tamponul părea umflat, ca o mică saltea între picioarele mele.
Gândindu-mă la asta, m-am culcat la loc.
Pe când ațipeam, m-am întrebat de câte ori o să-mi mai vină ciclul. Câte alte dăți? De câte ori mi-a venit deja? Altă
lună, alt ou. Cuvintele pluteau în fața mea ca o bulă pentru
replici dintr-o manga 1. M-am holbat la cuvinte. Altă lună, alt ou. Așa-i. Nimic luna asta. Şi nimic luna viitoare, sau cea de după, sau cea de după. „N-o să se întâmple, nu în această
viață”, i-am spus bulei, lămurind lucrurile. Dar curând vocea slabă din mine s-a îndepărtat și am adormit la loc fără să-mi dau seama.
Când m-am trezit, în fine, preț de o clipă am intrat în panică văzând că Makiko nu era acolo, dar apoi mi-am amintit că în ajun, pe când beam, zisese: „Mă întâlnesc cu un vechi prieten și de acolo mă duc în Ginza, la clinică, pentru consultație. Probabil c-o să mă întorc înainte de șapte. Cred că
ne putem gândi ce-o să mâncăm atunci?”
Ceasul arăta 11:30. Midoriko era trează, citea o carte în pat. Eu nu mănânc niciodată dimineața, dar ar fi trebuit să fiu deja trează și să pregătesc ceva. Midoriko e copil, și copiii trebuie să mănânce de dimineață. Mi-am cerut de zor scuze.
— Îmi pare rău, Midoriko, m-am trezit mahmură și am adormit la loc. Îmi pare rău, trebuie să fii moartă de foame.
Midoriko s-a uitat la mine, apoi a arătat cu degetul spre bucătărie și s-a prefăcut că mestecă o bucată de pâine.
— A, bine. Ce ușurare! Ştiu că n-am multe, dar ia tot ce vrei.
Midoriko a dat din cap și s-a întors la carte. Dimineață de vară. Lumina revărsându-se pe ferestre. M-am întins, și încheieturile mi-au pocnit. După ce m-am ridicat, mi-am rulat salteaua și am văzut pe cearșaf un cerc de sânge perfect. Câți ani trecuseră de când se mai întâmplase asta? Ştiu că în ultimii doi ani ciclul meu a fost aiurea, dar asta era deja altceva. Am oftat, am desfăcut fermoarul cearșafului ca să
eliberez salteaua și am dus așternutul în baie.
Dacă aș fi încercat să spăl sângele cu apă caldă, căldura n-ar fi făcut decât să fixeze pata pe țesătură, așa că trebuia să-l spăl cu apă rece – de unde am învățat asta? Nu la școală, nu de la mama sau Komi. Interesant. Am umplut un lighean
1 Bandă desenată.
cu apă și săpun, am mototolit partea cu sânge a cearșafului și am vârât-o în lighean. Pe când frecam, am simțit mișcare în spate, și când m-am răsucit, Midoriko era acolo.
Ghemuită pe podeaua băii, mi-am sucit gâtul în sus ca s-o văd și am zis:
