— Hei, ce-ar fi să mergem azi în parcul de distracții?
I-am explicat că avusesem un accident și trebuia să spăl așternutul. Midoriko n-a răspuns, se uita doar la mișcarea mâinilor mele care frecau cearșaful. Baia mică s-a umplut de sunetul ciudat de scârțâitor al pânzei pe pânză și de plescăitul apei în lighean.
— Sângele nu iese decât cu apă rece, am zis.
În vreme ce căutam printre clăbuci să văd cum merge, i-am aruncat o privire lui Midoriko. Ochii ni s-au întâlnit. A încuviințat din cap și s-a întors în pat.
Dragă jurnalule,
Bun. Uite ce-am aflat azi despre ouă. Când oul și sperma seîntâlnesc, ai un ou fertilizat. Când asta nu se întâmplă, oulrămâne gol. Mă rog, asta știam deja. Însă fertilizarea nu seproduce în uter. Există în corp tuburile alea, trompele uterine.
Apoi, când oul e fertilizat, se duce în uter și se așază acolo.
Dar uite ce nu pricep. În toate cărțile și în toate ilustrațiilevăd trompele uterine, care arată ca niște mâini, dar cum iesouăle din ovare și călătoresc în jos pe trompe? Am citit undevacă, în esență, oul țâșnește afară, dar cum? E un spațiu. Ce seîntâmplă acolo? Ce împiedică ouăle să cadă în alte locuri?
Din acest punct încolo, totul e un mister. Să zicem că un oue fertilizat. O să fie o fată, și încă nu s-a născut. În ovarele ei,fetița din pântecul mamei, are șapte milioane de ouă (eînspăimântător gândul, dar le are deja), mai multe decât vaavea vreodată în cursul vieții. De atunci încolo numărul nu facedecât să scadă. Când fata se naște, are probabil un milion, șiniciodată nu va mai avea altele noi. După aceea numărul scademult de tot. Când o fată ajunge la vârsta mea, mai are doar vreotrei sute de mii, și doar puține dintre ele se dezvoltă deplin. Doar
acele ouă te pot face să fii însărcinată. Dar e cu adevăratînspăimântător să te gândești la asta. Înainte să mă nascaveam deja tot ce-mi trebuia ca să am bebelușul meu. Într-unfel, eram chiar mai pregătită decât sunt acum.
Programată să dau naștere, înainte să mă fi născut… Însă
asta nu-i doar în cărți. Se întâmplă acum, când vorbim,înăuntrul meu. Aș vrea să-mi pot smulge toate acele părți, celecare dau deja năvală să nască. De ce trebuie să fie așa?
Midoriko
Parcul de distracții era plin de lume. La urma urmei, era vară. Totuși, nu era buluceală. Mulțimea de ieri din Gara Tokyo fusese mai înghesuită. Aveai destul loc să te plimbi liniștit, și toți zâmbeau, ca și cum se distrau de minune.
Erau familii, perechi de liceeni care încă arătau a copilași.
Voci așa de entuziasmate, că le-ai fi putut confunda cu țipetele de durere. Fete care umblau agale ținându-se de mână. Tați uitându-se la hărțile parcului cu un aer serios, cărând rucsacuri care păreau așa de grele, încât ai fi zis că sunt pe cale să urce pe munte. Mame tinere împingând cărucioare pline de tot soiul de sacoșe care își strigau copilașii cu piciorușe harnice și ochi strălucitori, spunându-le să nu se ducă prea departe. Pe margini erau bătrâni care lingeau cornete de înghețată. Pământul vibra de la mișcările oamenilor care mâncau, ale oamenilor care așteptau. Se amestecau tot soiul de melodii și de voci, accentuate din când în când de asaltul unui montagne-russe care se năpustea pe deasupra capetelor.
N-aveam cum să știu la câte atracții o să meargă Midoriko, dar venisem cu un bilet pe o zi întreagă pentru ea, în locul căruia am primit la poartă o bandă.
— E ca o brățară, i-am explicat.
Midoriko a întins brațul bronzat și i-am prins banda în jurul încheieturii, având grijă să nu fie prea strânsă. Şi-a scuturat brațul, ca să vadă dacă era bine prinsă, apoi și-a dus mâna deasupra ochilor mijiți ca să se ferească de soare.
— Soarele ăsta o să ne vină de hac, am zis. O să ne prăjim zdravăn. Probabil că ar fi fost o idee bună să purtăm ceva
negru cu mânecă lungă, oricât ne-ar fi displăcut chestia asta.
Nu verificasem prognoza, însă era destul de cald, să fi fost în jur de 32 de grade. Soarele era în crucea cerului, n-aveai cum să te ferești de el. Razele lui încinse izbeau copertinele tarabelor cu gustări, fântânile în care se jucau copilași de-o șchioapă, firmele gheretelor pentru tichete, pielea oamenilor, învelișurile atracțiilor enorme. Pe o bancă de lângă o gheretă, două femei cu rochii psihedelice cu breteluțe, identice, râdeau în vreme ce se ungeau reciproc pe spate cu loțiune de protecție solară.
— Dacă stau mult la soare o singură dată, o să rămân negricioasă vreo trei ani, i-am spus lui Midoriko uitându-mă
la cele două femei. Îmi plac rochiile lor. Drăguțe, nu?
Midoriko nu părea interesată de rochii sau de loțiunile de protecție solară. Era concentrată pe harta noastră, încercând să-și dea seama pe lângă ce atracții treceam și uitându-se din când în când la mine, ca să-mi facă semn cu bărbia spre direcția potrivită. Transpirația îi lipise de fruntea bombată
șuvițe răzlețe de păr scurt și subțire. Avea obrajii un pic înroșiți.
— Asta?
Prima noastră destinație, Vikingul, era o corabie gigantică.
Panoul spunea că așteptarea era de douăzeci de minute. În esență, chestia aceea se legăna înainte și înapoi, tot mai repede. Asta te putea face să crezi că nu-i așa de rău, dar era mai mult decât la prima vedere. Urcasem în ea o dată, crezând că nu era mai mult decât un leagăn uriaș, dar am aflat că
greșeam. Când te legăna cu capul în jos și începea să cadă, era ca și cum ți-ar fi luat brusc răsuflarea. Mă întreb dacă această
senzație, acest țipăt al întregului corp, are un nume. Din ce parte a corpului tău vine? Ce naiba se întâmplă în realitate?
Asta mă face întotdeauna să mă gândesc la oamenii care sar de pe clădiri. Se spune că nu sunt decât câteva secunde până
să ajungă pe pavaj, dar mă întreb dacă acel țipăt este ultimul lucru pe care-l simt. Chiar după ce am auzit țipetele sacadate, montagne-russe-ul s-a năpustit din cer și a zguduit pământul.
Am cumpărat sticle de apă și suc de portocale de la o tarabă și am așteptat la umbră, odihnindu-mă pe o bancă de sub un copac al cărui nume nu-l știam. Când Midoriko s-a
întors, arăta exact ca atunci când plecase.
— Ce-i, te-ai răzgândit? am întrebat-o.
A clătinat din cap.
— Ai urcat în el?
A încuviințat fără entuziasm.
— Cum a fost? A meritat?
