— Hei. Asta-i amuzant, am zis.
Midoriko s-a uitat la mine și a dat din cap aprobator.
Pomeții și vârful nasului i se înroșiseră de la atâta soare, dar acum prindeau nuanța de albastru a serii. Asta s-a întâmplat odată – acum un milion de ani, când eram de vârsta ei… pe o roată mare chiar ca asta, privind în jos spre oraș. Urcând sus de tot în înserare, cu albastrul prefăcându-se în negru. Era acolo și Makiko? Oare mama ne adusese – sau Komi? Am încercat să mi-o imaginez pe mama fluturând mâna spre noi după ce ne-am desprins de pământ, să văd zbârciturile de pe mâinile lui Komi – dar cu cât mă străduiam mai tare, cu atât alunecau mai departe, topindu-se în întuneric. Păsărele desenau arcuri pe cer, apoi dispăreau. Clădirile înalte de departe păreau coloane de fum alb. Cine fusese cu mine atunci, în copilărie, când mă uitam cum cerul și orașul alunecă
în noapte? Încercarea de a-mi aminti m-a făcut să mă îndoiesc până și de faptul că se întâmplase. Poate că nu. Poate că
amestecul de mirosuri și imagini și sentimente se așeza perfect, așa încât părea să fie o amintire, dar în realitate n-am fost niciodată cu cineva, uitându-ne cum cerul și orașul alunecă în noapte.
— E frumos, nu? am zis. Hei, știai că roțile astea sunt unele dintre cele mai sigure locuri în care poți să fii?
Midoriko m-a privit o clipă înainte să clatine din cap.
— Cineva mi-a spus asta când eram mică, am uitat cine.
Oricum, când te uiți la una dintr-o parte, pare aproape plată, așa cum un artificiu arată bidimensional când explodează, de parcă ai putea să-l împungi cu un băț și să-l răstorni. Straniu, nu? Întotdeauna am crezut că, dacă e să se întâmple ceva groaznic, o roată mare ar fi primul lucru care să cadă. Dar nu-i adevărat. Pot să facă față la toate agresiunile. Ploaie, vânt, chiar și cutremure mari. Nu se clintesc. Sunt construite astfel încât să reziste la orice. Așa că, atunci când am auzit asta, mi-a venit o idee. Pur și simplu mi-a dat prin cap că ar trebui să locuim cu toții pe câte o roată mare. Am avea case acolo, sus și ne-am flutura mâinile unii spre alții de la ferestre. Am putea folosi pahare de carton legate cu sfoară ca să vorbim cu
cei din cabina vecină și am putea întinde frânghii pe care să
atârnăm hainele spălate. Țin minte că am desenat o mulțime de chestii din astea, o lume plină de roți mari. Ştii tu, o lume în care fiecare e la adăpost de cutremur și de taifun și de orice.
O lume mai sigură.
Am șezut nemișcate o vreme, uitându-ne pe fereastră.
— Hei, ai fost vreodată pe una din astea cu Maki? am întrebat-o, dar singurul răspuns a fost o ridicare din umeri.
Oh, am zis. Mă rog, presupun că e tare ocupată.
Midoriko mi-a aruncat o privire și s-a întors iar spre fereastră. Silueta ei mi-a amintit cum arăta mama când se simțea bine și arăta bine, înainte să se îmbolnăvească. Nasul elegant, chiar dacă un picuț strâmb, gene superbe. Urme ca de vărsat de vânt pe obraji. Când am întrebat-o ce erau, a zâmbit și mi-a spus: „Cu asta te alegi dacă îți storci coșurile”.
Mi-am dat seama că Midoriko seamănă mai mult cu mama mea decât cu a ei. N-a avut șansa să le cunoască pe mama sau pe Komi, ceea ce însemna că ele n-au avut șansa s-o cunoască
pe ea. Totul era evident, și totuși niciodată nu m-am gândit la asta.
— Eram cam de vârsta ta când a murit mama, așa că Maki avea cât, douăzeci și doi de ani? Cine știe de ce am simțit nevoia să aduc vorba despre asta, dar iată că am făcut-o. Am continuat: Ştiu că aveam cincisprezece ani când a murit Komi, ceea ce înseamnă că Maki avea douăzeci și patru. Eram sărace lipite pământului pe atunci, așa că ambele ceremonii funerare le-am făcut la centrul comunitar. Erau cele mai ieftine posibil, cu adevărat ieftine. Însă am avut preot, o rudă mai de departe a lui Komi. Cândva chiar va trebui să-i plătim pentru asta.
Din nou, Midoriko s-a uitat la mine și s-a întors iar spre fereastră.
— Dat fiind că locuința noastră era închiriată de la stat, plăteam mai puțin de douăzeci de mii de yeni pe lună.
Reușeam cumva s-o scoatem la capăt. Pe atunci Maki terminase de mult școala. De aceea ne-au lăsat să stăm împreună. Dacă ar fi fost mai tânără, pariez că ne-ar fi despărțit și ne-ar fi trimis la orfelinat, sau așa ceva.
Midoriko stătea nemișcată. La orizont se vedea pulsând o
lumină roșie de la paratrăsnetul unui zgârie-nori îndepărtat, ca răsuflarea liniștită a unei făpturi. M-am uitat la licăririle ei.
— Îi datorez lui Maki absolut tot, am zis. După ce mama și Komi au murit, când nu eram decât noi două, Maki s-a îngrijit de tot. Tot. Mi-a găsit o slujbă, să spăl vase într-un local, și aducea acasă mâncare de la restaurant. Acea mâncare ne-a ținut în viață.
Amurgul punea stăpânire pe lume. Ca o cascadă de dantelă – mii de straturi moi, subțiri, fluturând deasupra nenumăratelor lumini care clipeau departe și aproape. Aceste puncte de lumină slabă îmi aminteau de orașul-port în care am trăit câțiva ani după ce m-am născut. Bărci care se întorceau din largul mării întunecate în serile de vară. Oameni plutind în valuri, copilași care-și ieșeau din minți când vedeau pentru prima oară pielea albă a unui străin. Așa vedeam eu luminile de acasă – deasupra firmelor decolorate, în vârful stâlpilor de telefon, sub copertinele prăvăliilor și lângă babalele de care erau legate navele la chei – ciorchini de lumini atârnând de fire și săltând în briza serii.
— Am uitat câți ani aveam, dar era înainte să ne mutăm la Komi, așa că probabil eram la grădiniță. Locuiam aproape de țărm. Grădinița mea se pregătea pentru excursia asta foarte importantă… Midoriko, ai fost vreodată la cules de struguri?
Ea a clătinat din cap.
— Asta era excursia, la cules de struguri, i-am spus scoțând un hohot de râs. Nu-mi amintesc să-mi fi plăcut ceva la grădiniță, dar, cine știe de ce, de data asta eram foarte încântată. Pe măsură ce se apropia momentul plecării, am devenit groaznic de neliniștită. Ba chiar mi-am făcut o fișă cu informații despre struguri. Şi număram zilele cu înfrigurare.
Nu mă puteam gândi la nimic altceva. Şi știi ceva? N-am putut să merg. Trebuia să dai niște bani și, după cum s-a dovedit, noi n-aveam acești bani. Privind înapoi, era probabil un fleac, cum ar fi două sute de yeni. Dar auzi, când am deschis ochii în dimineața cu pricina, mama mi-a spus: „Azi stai acasă”.
Voiam să întreb de ce, dar nu poți întreba așa ceva, nu? Era din cauza banilor, evident. Iar tata dormea mereu dimineața, așa că Maki și cu mine nu trebuia să scoatem nici un sunet.
Nu puteam să facem zgomot nici când mâncam.
Am zis: „Bine, sigur, stau acasă”. Dar curând am început să plâng, vreau să zic, cu șiroaie de lacrimi. Eram mai tristă
decât fusesem vreodată în viața mea. Lacrimile ieșeau, n-aveam încotro, însă nu puteam să fac zgomot, așa că m-am târât în colț, am mușcat dintr-un prosop și am plâns, am tot plâns. Cu toate că nu eram prea sensibilă din fire, chestia asta m-a doborât de-a binelea – dar de ce eram așa de tristă? Că
doar nu mai culesesem vreodată struguri. Nu știam ce pierd.
Nici măcar nu-mi plăceau strugurii. Şi atunci de ce plângeam?
Mă întreb și acum. Oricum, cui naiba îi pasă de struguri?
Totuși, mai târziu cred că mi-am dat seama. Ştii cum e când ții în mână un ciorchine de struguri? Felul în care ți se așază
în palmă. Nu e o senzație, știu și eu, specială? Toate boabele alea îngrămădite laolaltă. Uneori sunt și din cele mai mici. De îndată ce desfaci mâna însă, se rostogolesc, pe rând. Nu sunt grele, dar nici ușoare. Au ceva foarte aparte. Sau nu. Ha, ha.
Nici până azi nu știu sigur dacă plângeam din cauza felului în care mă făceau să mă simt sau dacă plânsul mă făcea să mă
