N-a reacționat. După ce au plecat copiii m-am uitat la coș.
O grămadă de artificii ambalate individual și seturi mai mari.
Patru tipuri de artificii. Îmi aminteam cum aprindeam artificii când eram mică. Makiko și cu mine țineam lumânări în mâinile făcute căuș, ca să nu le stingă vântul, și ne uitam cum flăcările aprind fitilul. Aerul duhnea a praf de pușcă și era plin de pârâituri. Fețele erau luminate prin valul tot mai gros de fum cu cenușă. Mi-am dat seama că Midoriko venise lângă
mine.
— Au o grămadă de chestii aici, am zis.
Ea s-a uitat în coș. Cu buzele strânse, i-a examinat preț de un minut conținutul, apoi a ales un pachet de „rachete”.
Luând în mână un „șarpe de zahăr”, i-am spus:
— Midoriko, ia uite, ai mai văzut așa ceva?
Buzele i s-au desfăcut, lăsând la vedere dinții. După aceea a luat în mână fiecare sortiment de artificii pe care-l aveau și s-a uitat la ele cu mare atenție. Până la urmă am plecat cu un pachet cu mai multe feluri, de cinci sute de yeni.
Curând s-a făcut ora zece. Nici urmă de Makiko. Indiferent cât de puțin cunoștea Tokyo, n-avea cum să se fi rătăcit. N-avea cum să uite unde să coboare, și de la stație ajungea direct acasă. Ştiam că dacă ceva nu era în ordine m-ar fi sunat, iar dacă i s-ar fi descărcat bateria s-ar fi dus la magazin să
cumpere alta. Asta însemna că-și pierduse telefonul sau portofelul, sau poate că pur și simplu nu voia să ia legătura cu mine. Cealaltă variantă era că intrase într-o mare belea și zăcea fără cunoștință pe vreo străduță dosnică.
Mi-am imaginat tot soiul de lucruri îngrozitoare, dar nici unul nu părea plauzibil. Dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, indiferent ce, până în momentul acela aș fi fost contactată. Păi, Makiko avea aproape patruzeci de ani. Dacă nu dădea nici un semn, asta nu putea să însemne decât un lucru: nu voia să ia legătura cu mine. Asta era. În acest sens, n-avea importanță
cât de târziu venea Makiko acasă. Firește, lui Midoriko i-ar fi fost greu să vadă lucrurile în felul acesta. Cu fiecare clipă
devenea tot mai agitată, umplându-se ca o ceașcă pusă pe podea ca să prindă o scurgere. Chiar dacă tăcea, o simțeam cum se încordează.
Dacă auzeam pe cineva pe scară, la capătul palierului, ochii ni se îndreptau fulgerător spre ușă, dar niciodată nu era Makiko. Am dat sonorul televizorului atât de încet, încât de-abia se mai auzea, și mi-am fixat privirea pe ecranul telefonului. Din două în două minute îmi verificam căsuța de e-mail, ca să mă asigur că nu-mi scăpase ceva.
— Midoriko, nu cred că mai pot suporta, zău. Mor de foame. Vrei niște pâine?
Dar ea a stat acolo mai departe, cu bărbia rezemată pe genunchi, și și-a scuturat capul – apoi, din senin, s-a ridicat și și-a îndreptat spre mine privirea apăsătoare, ca și cum ar fi avut ceva de mărturisit… după care s-a așezat la loc, de parcă
s-ar fi răzgândit, și și-a cuprins iar genunchii cu brațele.
— Ce e? am iscodit-o, neavând nici o idee despre ce se petrecea.
Midoriko și-a mușcat buza de jos și a tras de câteva ori aer pe nas.
„Cum se numește locul unde s-a dus Maki?” m-am întrebat. „Ştiu că e în Ginza, dar cum îi zice?”
Mi-am repetat în minte ce-mi spusese Makiko despre clinică, dar nu-mi aminteam decât că se afla în Ginza.
Îmi spusese măcar? Mi-am mijit ochii, încercând să-mi amintesc altceva decât că era frecventată de multe paciente –
dar nu m-am ales decât cu faptul că broșura era neagră, cu scrisul auriu, ca decorațiunile unui hotel de lux de prost gust.
— Midoriko, tu nu știi, nu? Numele locului unde s-a dus azi mama ta.
A clătinat din cap.
— Sigur că nu știi, am zis, încercând să fac haz de necaz.
De ce ai ști? Păi, ar fi uimitor dacă ai ști.
Pe unde umbla Makiko? Se dusese măcar la consultație?
Unde era? Ce naiba se întâmpla? Și apoi mi-a fulgerat prin minte. Însuși gândul era o nebunie, prea ridicol ca să fie formulat clar. Bunul simț mă făcea să mă rușinez că m-am gândit măcar la asta – oare Makiko hotărâse să termine odată
și se dusese să se opereze în acea după-amiază? N-ar fi făcut-o.
N-ar fi putut. Nimeni nu merge de la consultație direct la operație. Nimeni. Asta nu e ca punerea unei plombe. Era absurd, o știam, dar acum, că ideea era în capul meu, nu puteam să mă descotorosesc de ea. Purtându-mă nonșalant, ca să mă asigur că Midoriko nu se prindea, mi-am luat telefonul și am căutat „implanturi mamare în aceeași zi”.
Prima intrare a fost un site numit „SÂNII VISURILOR TALE
– ASTĂZI!” L-am deschis, apoi am dat clic pe cuvântul
„Program” aflat în partea de sus, care m-a dus la o pagină roz-aprins cu un orar:
Sosire:
11:00
Consultație:
11:30
Operație:
