Picioarele îi erau două grisine, ca niște bețișoare de unică
folosință. Avea o gaură în talpa dresului, care mergea de la degetul mare până la gleznă. Pielea din partea din spate a călcâielor era crăpată și uscată ca o mochi 1 veche. Pe pulpe n-avea decât pielea și osul, ca burta îngustă a unui pește uscat la soare.
Midoriko a pus dicționarul pe masă și a fugit în bucătărie.
În picioare, în întuneric, s-a rezemat de chiuvetă și a fulgerat cu privirea camera. M-am dus lângă ea ca să văd la ce se uita.
Camera era ca întotdeauna. Rafturi cu cărți pe perete. Un birou mic în colțul din spate, la dreapta. Fereastra la mijloc.
Perdelele bej, pe care le am din ziua în care m-am mutat aici și care arată încă bine, în ciuda expunerii permanente la soare.
Şi sub ele, încolăcită pe fotoliul-puf și nemișcată, stătea sora mea mai mare. Imaginile de la televizor erau singurele lucruri care se mișcau.
După o vreme, Makiko și-a proptit palmele pe mochetă și s-a ridicat în patru labe. De acolo, și-a rotit capul încet spre stânga și spre dreapta, ca și cum ar fi făcut un exercițiu de fizioterapie. Apoi a scos un oftat adânc, mai degrabă geamăt, și s-a ridicat încet în picioare.
Privirile ni s-au întâlnit. Îi vedeam fața mult mai bine decât înainte. Şi-a mijit ochii și s-a uitat la mine, după care a pășit încet spre noi, apăsând tare mocheta cu tălpile. S-a oprit în pragul bucătăriei, unde s-a rezemat de ușă. După ce s-a scărpinat un pic în cap, i s-a adresat lui Midoriko.
— Ei bine, uită-te la tine.
Când a vorbit, a fost clar cât de beată era. Niciodată – în toți anii în care am locuit împreună – nu-mi mai văzusem sora
1 Prăjitură din orez glutinos.
așa de matolită. Şi dacă la Osaka era așa tot timpul? Oare Midoriko se obișnuise deja cu asta? Mi-am imaginat-o văzându-și mama așa, beată de nu mai știa pe ce lume era.
Dacă ne gândim la împrejurări, acesta nu era deloc cel mai bun moment în care să abordez subiectul.
Pe podea era o găleată pe care o pusesem pentru artificii.
O simplă găleată de plastic. Nimic special, deși presupun că
era ciudat să am o găleată. Îmi venise dintr-odată să o cumpăr, dintr-un magazin în care toate produsele costau o sută de yeni, sau dintr-un loc de soiul ăsta, dar n-o folosisem niciodată. Părea nouă-nouță. Dar, pe când mă uitam la găleată, n-a mai fost găleată, ci s-a transformat în cu totul altceva. Era ca atunci când spui un cuvânt de atâtea ori, încât își pierde înțelesul, atâta doar că acum se întâmpla cu un obiect. M-am uitat la artificiile de lângă ea. Erau tot artificii.
Ce ușurare! Artificii – bine. Tocmai îmi roteam privirea prin bucătărie, verificând toate celelalte lucruri stupide pe care le știam, când vocea lui Makiko s-a auzit din nou.
— Nu vrei să vorbești cu mine, ha? Se îndrepta spre Midoriko. Foarte bine. Mă doare-n cot, i-a spus cu glas răgușit.
Te porți de parcă ai fi venit singură pe lumea asta, de parcă ai fi singura persoană din întreaga lume.Suna ca în dramele de la televizor din copilăria noastră, mi-am spus, dar Makiko nu terminase: Crezi că-mi pasă? Dau eu impresia că-mi pasă?
Mi-e bine.
După voce, nu-i era. Midoriko s-a întors cu spatele, uitându-se la metalul uscat al chiuvetei. Mi-a părut rău pentru ea. Chiar mi-a părut. Makiko s-a apropiat și mai mult, aplecându-se ca să vadă chipul fiicei, de vreme ce ea nu voia în ruptul capului să-și privească mama.
— Nu mă asculți niciodată. Mă crezi doar o idioată. Nu mă
deranjează nici asta. Midoriko s-a foit ca să se îndepărteze de ea, dar Makiko a insistat: Bine! Dacă nu vrei să vorbești, sau nu poți, atunci scrie mai departe în carnetul tău stupid. Dacă
ai ceva de spus, nu te sfii să scrii. Presupun că așa o să fie.
Până ce murim amândouă.
Tonul îi era tot mai sălbatic. Midoriko se ferea de ea, cu obrazul îndesat în umăr.
— Cât timp crezi că o poți ține așa? Pentru că eu pot…
În acel moment, Makiko a prins-o de cot, însă Midoriko s-a smuls din mâna ei. În clipa următoare și-a plesnit mama peste față, nimerind-o cu degetele în ochi. Makiko a schelălăit și și-a acoperit fața cu mâinile. Îi curgeau lacrimile, dar era ca și cum nu-și mai putea deschide ochii. Oricât de tare și-i apăsa cu degetele și-și ștergea lacrimile, pleoapele refuzau să se supună.
Dârele de lacrimi au sclipit în lumina din cealaltă cameră.
Midoriko și-a strâns buzele așa de tare, încât trebuie s-o fi durut. Şi-a lăsat mâinile în jos, strângându-și pumnii. Își privea mama cum își apasă ochii prin năvala de lacrimi.
Acum chiar și Makiko rămăsese fără cuvinte. Măcar atât îmi era clar; și, văzându-le cum explodează în fața mea, m-am pomenit că și eu am rămas mută. Nu aveam cuvinte. Nu exista nimic ce-aș fi putut să spun. Nu aveam ce să spun. Bucătăria era întunecată. Un iz de gunoi. Mi-am ținut privirea ațintită
asupra lui Midoriko. Avea fălcile încleștate, strângea din măsele. Se uita la ceva, dar habar n-aveam la ce. Makiko și-a îngropat capul în mâini, plângând de durere. Pe când mă
uitam așa la ele două – m-am pomenit că mă întind spre perete și aprind lumina, de parcă mâna mea s-ar fi mișcat singură.
Tubul fluorescent a scos un clic și a început să clipească
rapid. După ce a fost complet aprins, ne-am putut vedea în sfârșit una pe alta așa cum eram, îngrămădite în bucătărie.
Bucătăria era mai mult decât familiară – aproape că era o prelungire a corpului meu. Dar acum arăta mai veche ca oricând, nimic mai mult decât o coajă. Strălucirea albă a luminii fluorescente se revărsa în toate ungherele. Makiko și-a deschis ochii înroșiți. Cu pumnii lipiți de coapse Midoriko își fixase privirea pe gâtul mamei. Apoi, după ce a tras brusc aer în piept, a vorbit.
— Mamă.
Un ciorchine al cuvântului și a tot ce însemna el i s-a rostogolit din gură.
— Mamă, a zis iar, și de data asta chiar mai tare, cu toate că Makiko era chiar lângă ea.
