faci asta. Haide, zău.
— E în ordine, am spus. Totul o să fie bine. O s-o scot la capăt.
— Sigur că da.
Makiko și-a boțit buzele, apoi a zâmbit, în vreme ce făcea gestul de a scrie ceva cu un stilou.
— Tu scrie mai departe, Natsu.
În zâmbetul ei era Komi. La fel și mama. Fața era
cunoscută. Zâmbindu-mi.
Erau toate fețele lui Makiko pe care le văzusem de când mă
știam – cea care râdea și plângea cu mine, care alerga în întâmpinarea mea în clipa în care mă vedea, care ședea în parc în uniformă și pleca pe bicicletă, care închidea ochii și plângea în timpul priveghiului, care lua bani direct din plicul cu salariul său ca să-mi cumpere papuci pentru școală, care stătea acolo, pe patul de spital, după ce născuse, care era întotdeauna alături de mine – fiecare latură a ei zâmbea acum.
Am clipit de câteva ori și m-am prefăcut că-mi venea să casc.
Makiko s-a uitat la ceas.
— Aproape că e timpul.
— Mergeți cu bine, am zis dându-i geanta de voiaj.
Midoriko s-a ridicat și a țopăit un pic ca să-și potrivească
mai bine rucsacul.
— Hei, n-am mai apucat să aprindem artificiile aseară. O
să le păstrez pentru voi, bine? La loc sigur și uscat. O să le aprindem vara viitoare. De fapt, nu trebuie neapărat să fie vară. Poate fi iarnă, sau oricând. Oricând vreți.
— Bine, a zis Midoriko. Hai s-o facem la iarnă, când e frig afară.
Cum nu mai aveau timp, au trecut repede prin turnichete spre peron. Midoriko se tot răsucea și-mi făcea semn cu mâna.
De fiecare dată când credeam că dispăruseră, își ițea fața din mulțime, fluturând mâna spre mine. Am fluturat și eu mâna până ce am fost absolut sigură că nu se mai vedeau.
În clipa în care am ajuns acasă am simțit nevoia să dorm.
Mersul pe jos îmi trăsese căldura în piele și plămâni. Mă
gândisem să fac un duș rece, însă după cinci minute de aer condiționat toată transpirația s-a uscat, ca și cum n-ar fi fost niciodată. Makiko își lăsase urma în fotoliul-puf, iar Midoriko lăsase în colț un teanc de cărți. După ce am pus cărțile pe rafturi, m-am trântit cu fața în jos pe fotoliul-puf, la fel ca Makiko aseară. Makiko și Midoriko. Acoperite de ouă. Toate trei am spălat podeaua de o duzină de ori și am făcut un morman de șervete de hârtie ude. Midoriko fluturându-și mâna. Makiko zâmbind. Au dispărut în depărtare. Pleoapele
îmi erau tot mai grele. Brațele și picioarele îmi erau calde.
Privind cum gândurile pluteau în întuneric, am adormit.
Am visat că eram în tren, legănându-mă în mers.
Nu-mi dădeam seama încotro mergeam. Nu erau prea mulți oameni, și scamele tapițeriei scaunului îmi zgâriau coapsele. Purtam pantaloni scurți. Nu aveam nimic la mine.
Mi-am coborât privirea spre pielea întunecată a brațelor mele.
Pielea încrețită din scobitura cotului părea neagră ca noaptea.
Maioul turcoaz era cam lăbărțat. Dacă mă aplecam în față sau ridicam brațele, mă temeam că mi s-ar putea vedea pieptul.
Dar mi-am spus că n-avea rost să fiu obsedată de soiul ăsta de lucruri.
Oamenii urcau și coborau în fiecare stație, dar trenul se umplea încetul cu încetul. O femeie s-a așezat în fața mea.
Pielea de sub ochi îi atârna. Obrajii îi erau cam întunecați. Nu era bătrână, dar nu era nici tânără. Avea părul negru și țeapăn, întocmai ca al meu. Şi-l dăduse după urechi. Din când în când se răsucea să se uite pe fereastră. Eram eu, mă
duceam să le iau pe Midoriko și Makiko. Aveam treizeci de ani.
Ghemuită pe locul meu, ca să mă asigur că nu-i ating pe cei de alături. Şezând tăcută, cu mâinile încrucișate pe sacoșa mea uriașă, ponosită. Cu picioarele lipite dureros de strâns.
Genunchii mei osoși arătau așa de cunoscuți – așa-i, îi aveam de la Komi. Acea eu care ședea în fața mea arăta ca o Komi zâmbitoare. Am văzut-o zâmbind așa într-o fotografie.
Ușile s-au deschis, tata a urcat în tren, purtând haine de lucru cenușii. S-a așezat lângă mine și a șoptit că aproape am ajuns. Plecaserăm pentru o zi. Mama și Makiko rămăseseră
acasă. Azi eram doar eu și tata. Nu mi-am îngăduit să-l întreb unde mergem. Şedeam doar acolo, fără să spun nimic.
Oamenii se năpusteau în tren. Niște bărbați care nu mai aveau loc își apăsau picioarele între genunchii noștri. Lumea se îngrămădea. Toate trupurile păreau să se umfle. Am ajuns.
Tata m-a ridicat pe umeri. Era doar cu câțiva centimetri mai înalt decât mine, dar m-a așezat pe umerii săi. Era prima dată
