— Da.
— I-auzi, am spus. Chiar dacă știi că altfel moare?
— Nu l-aș da, a repetat. În ce mă privește, mai degrabă l-aș
arunca în stradă decât să i-l dau lui.
Neștiind ce să zic, m-am străduit să umplu cu ceva tăcerea.
— Păi, e decizia ta, nu?
— Ştiu și eu…
Am traversat și am pornit în jos pe scări, unde am urmat indicatoarele spre linii. Transpirația îmi picura din fiecare por.
O simțeam șiroindu-mi pe spate și pe coaste.
— Te duci în Mizonokuchi? am întrebat-o. Eu mă duc în Jimbocho. Se pare că mergem în direcții opuse. Ne vedem data viitoare. La iarnă, da?
— La iarnă, mda. Însă nu cred c-o să vin.
— Nu vii?
— Nu. Rie a zâmbit. Toate sunt atât de proaste! Văzând că
nu ziceam nimic, a râs și a adăugat: Sunt o ceată de idioate incurabile.
Cu asta, am fluturat mâinile una spre cealaltă și am trecut prin turnichete, dispărând în stație.
În Jimbocho am deschis ușa unei cafenele care dădea în stradă și am văzut-o pe Ryoko Sengawa așezată lângă vitrină.
S-a răsucit ca să mă salute.
— E cald, hm? a zis Sengawa veselă. Vii de acasă?
— Nu, eram în Shibuya. Prânz cu niște prietene.
M-am așezat în fața ei și mi-am șters cu prosopul mic transpirația de pe tâmple și gât.
— Prânz cu prietenele! Am impresia că nu te mai cunosc, m-a tachinat Sengawa dezvelindu-și dinții mari într-un zâmbet. Cât timp a trecut? Ultima dată când ne-am întâlnit nu era nici pe departe așa de cald, nu?
Ryoko Sengawa era redactor la una dintre marile edituri.
Ne cunoscuserăm cu două veri înainte și mă contacta periodic, ca să întrebe de romanul la care lucram și să știe cum înainta intriga. Sengawa era cu zece ani mai mare decât mine, așa că
avea aproape cincizeci. Lucrase la câteva reviste, apoi în domeniul cărților pentru copii, până să treacă la ficțiune cu patru ani în urmă. Se ocupa de câțiva autori contemporani faimoși, iar unele dintre cărțile acestora luaseră premii importante. Părul tuns scurt nu oferea nici o ascunzătoare urechilor, și când râdea fața i se încrețea, ceea ce mă făcea de fiecare dată să zâmbesc. Locuia singură într-un apartament din Komazawa.
— Scriu și tot scriu. Pur și simplu nu văd capătul.
Nici măcar nu mă întrebase încă despre romanul meu, dar am schimbat dinadins subiectul și am băut dintr-o suflare paharul cu apă de pe masă. Sengawa a zâmbit cu ochii și a deschis meniul în așa fel încât să-l pot citi și eu. Am comandat un ceai cu gheață și ea a făcut la fel.
Mă mutasem la Tokyo ca să devin scriitoare la douăzeci de ani. După treisprezece ani, la treizeci și trei, am luat premiul întâi la un concurs organizat de o editură minoră. Acum puteam spune că sunt scriitoare – însă povestirea pe care am scris-o n-a fost publicată, astfel încât nimeni nu mi-a putut citi opera. Am petrecut doi ani lucrând pe text împreună cu un redactor care, practic, m-a silit să rescriu nu doar o dată totul.
N-au fost cei mai buni ani din viața mea.
Indiferent dacă lucram la povestire sau la un articol pentru o revistă, puneam acolo tot ce aveam mai bun, mobilizându-mi toată încrederea în capacitățile mele, dar tipul ăsta părea deja convins că ceea ce scriam eu n-avea nici un merit.
Printre observațiile lui preferate se numărau: „Nu pot să
văd fața cititorului”, „Nu așa acționează oamenii” și „Trebuie să
mă convingi”. Asta ca să vă faceți o idee despre cum lucram împreună. La început am presupus că avea dreptate, că
părerile lui erau importante, însă după ce mi-am îngăduit să
fiu sceptică mi-am dat seama că spunea numai prostii. Nu vorbeam deloc despre lucrarea mea. Era așa de obositor! Cu timpul, am încetat să-i mai arăt ce scriu și nu i-am mai răspuns la e-mailuri – ne-am înstrăinat. Ultima dată când am vorbit a fost la telefon. M-a sunat în toiul nopții. Când am răspuns, mi-am dat seama că era beat. După ce mi-a explicat amănunțit care erau în opinia lui defectele povestirilor mele, a
adăugat: „Cred că e momentul potrivit, așa că o să ți-o spun.
Cred că îți lipsește ceva, ceva indispensabil pentru un scriitor.
Pur și simplu nu-i acolo.
Presupun că e ambiția, ambiția pură. Asta te împiedică să
scrii ceva care contează. De aceea n-o să fii niciodată o mare scriitoare. Întotdeauna am gândit așa, și cineva trebuie să ți-o spună. N-o să ajungi acolo niciodată. Niciodată. Hai să-i zicem așa – câți ani ai? Ştiu că vârsta n-are nici o treabă. Ei bine, în afară de faptul că are. Zici că te apropii de patruzeci, da? Chiar crezi c-o să te schimbi brusc și o să produci ceva incredibil?
Sincer, mă îndoiesc, cel puțin în cazul tău. Așa văd eu lucrurile. Şi îți spun că am dreptate. Păi, e treaba mea să știu lucrurile astea. Pot să văd ce se petrece, pot să văd”.
