ce m-am mutat neliniștea a dispărut. Mi-am dus toate lucrurile din Minowa – de la perdele și fotoliul-puf până la farfurii și preșuri – în noua mea locuință, aflată la etajul întâi al unei clădiri scunde, la fel ca cea de dinainte, și având în linii mari aceeași configurație. Nu părea o schimbare prea mare (în afară de chirie, care a săltat cu douăzeci de mii de yeni).
Cu pleoapele îngreunate de căldură, mi-am mijit ochii spre ceas. Un pic după cinci. Am făcut un duș cu apă rece, lăsând-o pur și simplu să curgă pe mine. Curând mi s-a făcut frig, așa că m-am șters cu prosopul. Am avut impresia că simt miros de piscină. Clor? Sau poate că ștersul declanșase mirosul.
Pardoseala de ciment care avea mare nevoie de reparație. Cald sub tălpi. Țipete și pleoscăituri. Sunetul unui fluier. Ultimele minute rezervate pentru timpul liber. Acel moment al după-amiezii când corpul nu mai cooperează și pleoapele încep să ți se îngreuneze. Ce n-aș fi dat să adorm simțindu-mă așa! Acele zile de vară păreau atât de îndepărtate, ca și cum ar fi fost în altă viață. Dar mi se întâmplaseră mie, trupului meu. Gândul mi-a dat frisoane.
Pentru prima oară în două zile, am deschis fișierul –
romanul. În ultima vreme mă tot străduisem să am parte de o noapte de somn bun, dar nu reușeam cu nici un chip să mă
odihnesc. Mă trezeam simțindu-mă letargică și aveam capul încețoșat toată ziua. Totuși, nu era decât ora cinci. Mult prea devreme ca să merg la culcare. Îmi doream să pot face seara să treacă gătindu-mi ceva gustos, dar nu era nici o șansă într-o zi ca aceea. Căldura îmi omorâse tot interesul față de mâncare.
Fișierul s-a deschis în mijlocul ecranului. Văzând fraza pe care o lăsasem neterminată, mi-a venit să-l închid imediat. Am tras aer în piept și am deschis altă fereastră. Aveam de scris un articol de fond pentru săptămâna următoare, așa că am hotărât să scap mai întâi de asta.
Trei pagini pentru ediția de dimineață a unui ziar local. O
rubrică de patru pagini pe temele vieții cotidiene într-o revistă
pentru femei. O cronică pentru revista web a unei edituri mici care-mi ceruse să scriu despre cărțile care-mi plăceau. Plata era fixă și aveam un număr minim de cuvinte, însă nu era nici o problemă dacă-l depășeam. De asemenea, trimiteam povestiri revistelor literare, cu toate că în ultimul an mă
îndepărtasem un pic de această activitate ca să mă concentrez pe roman. În plus, periodic mi se cereau contribuții sub forma unor eseuri.
În mare, asta era viața mea. Agenția de recrutare de personal temporar la care lucrasem câțiva ani după ce am plecat de la librărie mă păstrase în sistem, așa că mă puteam întoarce dacă aș fi avut nevoie, dar eram într-un punct în care puteam să trăiesc din scris.
Uneori mi se părea că visez. Cum ajunsesem să fiu plătită
ca să citesc și să scriu? Să nu-mi petrec timpul în alt fel. Să-mi umplu mintea cu asta și nimic altceva. Când mă gândesc cum fusese cândva, pare ireal. E șocant, în cel mai bun fel posibil.
E destul să mă gândesc la asta, și inima mi-o ia la galop. Şi totuși…
Totuși. În ultimul an, sau poate că mai de mult, ori de câte ori mă așez la calculator, mă duc seara la minimarket, mă așez în pat ori îmi dau seama că acea cană de pe masă va sta acolo pe vecie dacă n-o iau eu – în orice zi, îl aud. Totuși.
Acest cuvânt iscă tot soiul de gânduri. Cărora le place să
șadă deoparte și să se uite la mine. Ştiu că atunci când sunt privită mă simt neliniștită, furioasă și deprimată, dar nu mă
pot hotărî să le privesc și eu. E prea înspăimântător. Ştiu că, dacă le-aș acorda lor atenție, aș ajunge la concluzia că acele lucruri nu se vor întâmpla niciodată, nu mie. Așa că mă uit în altă parte și încerc să le izgonesc din minte. Dar asta nu mă
ajută deloc să-mi dau seama dacă am scăpat de demonii mei sau i-am poftit să stea.
Am oftat și am luat un carnet din sertarul biroului.
Răsfoindu-l, am găsit ceva ce scrisesem cu șase luni în urmă, după ce băusem multe beri singură, acasă. Rânduri scurte, presupun că un soi de poezie. A doua zi, când am găsit-o pe masă, m-am simțit rușinată, idioată și obosită, în toate
sensurile cuvântului. Am fost tentată s-o arunc pe loc la gunoi, dar n-am putut să fac asta. M-am simțit și mai proastă pentru că am păstrat-o și m-am uitat la ea din când în când, ca acum.
Asta e viața mea?
Mă bucur că pot scrie
Sunt recunoscătoare pentru această viață
Şi tot binele care mi s-a dat
Dar pot să trăiesc așa la infinit?
Singură
Chiar pot să fiu așa, singură? La infinit?
Nu mai suport – de fapt, asta nu-i adevărat, e o minciună
Mi-e bine de capul meu
E în ordine, dar cum rămâne cu tine?
Chiar mi-e bine
Fără să te cunosc? Şi dacă o să regret?
Copilul meu, spre deosebire de toți ceilalți,Chiar pot spune că mi-e bine
Fără să te cunosc vreodată?
— Oho, am zis încet, și mai descurajată auzind cât de joasă
și de răgușită mi-era vocea.
Am închis carnetul și l-am îndesat în birou. Apoi m-am dus la calculator, am dat clic pe mulțimea de bloguri despre sterilitate pe care le urmăream și am citit ultimele postări. Mă
