— Da, pentru așa niște împrumuturi trebuie o veșnicie, la amândouă, a zis Makiko.
— Ei bine, mă bucur că s-a terminat, în sfârșit. Toate acele luni în care am crezut că mor dacă nu fac rost de cinci mii de yeni ca să plătesc rata, deși ca să supraviețuiesc trebuia să sar peste o lună. Îți amintești scrisorile pe care mi le trimiteau?
Nu-mi vine să cred că e o organizație de stat, după felul în care tratează copiii. Pot fi cu adevărat ticăloși, să zgâlțâie așa oamenii. S-au purtat îngrozitor cu mine. Nu vreau să mai văd cât oi trăi o înștiințare din alea.
— Te înțeleg pe deplin. Dar cred că o să te bucuri nespus de asta. E aproape ca o diplomă, pe care să vrei s-o înrămezi
1 Organizația Serviciilor pentru Studenți din Japonia.
și s-o atârni pe perete. E tare bibilită, ca o felicitare fițoasă de ziua ta. Presupun că vor să sărbătorești…
— O să sărbătoresc faptul că nu mai trebuie să mă
gândesc vreodată la mizeria aia. Am pufnit furioasă, cu toate că, trebuie să recunosc, o parte din mine era încântată că-mi lichidasem toate datoriile: Prin ce-i silim să treacă pe copii, când ei nu-și doresc decât să învețe! Păi, asta e adevărata datorie despre care vorbim. Nu dispare. Apropo, Maki, ce face Midoriko? Cum se descurcă cu banii?
— Are o bursă care acoperă o parte, mi-a zis Makiko. A făcut și un împrumut pe care, evident, va trebui să-l returneze.
Încă mai are un pic până la absolvire, dar mă întreb ce-o să
facă. Îi place să învețe, după cum se pare.
Midoriko avea douăzeci de ani, era în anul doi de facultate.
Făcea naveta între apartamentul lor din Osaka și universitatea ei din Tokyo. Makiko împlinea anul acesta patruzeci și opt de ani, dar lucra în continuare la Chanel din Shobashi. Coco trecuse bine de șaizeci de ani. Genunchii bolnavi nu-i permiteau să ajungă la bar de mai mult de două ori pe săptămână, și Makiko trebuia să-l țină pe linia de plutire.
Trebuia să discute cu fetele noi, să aibă grijă de toată lumea, să aprovizioneze barul și să gestioneze vânzările tuturor. Deși răspunderea ei crescuse, în esență era mai rău, iar salariul abia dacă-i fusese mărit. Chiar dacă era limpede că ea se ocupă de bar, era pe statul de plată alături de celelalte fete, cu toate că se apropia de cincizeci de ani. Cât timp mai putea să-și câștige cât de cât pâinea ținându-le companie toată noaptea unor indivizi beți?. Makiko o spusese ea însăși ceva mai înainte, când era beată și în dispoziție proastă.
— Cum a fost la bar?
— Ştii tu, nici o schimbare reală.
Makiko vorbea despre nesiguranța muncii de animatoare, dar din altă perspectivă lucrurile nu stăteau chiar așa de rău.
Midoriko intrase la facultate, chiar dacă trebuise să facă
împrumuturi studențești, iar eu progresam în munca mea, dar, mai presus de toate, mai presus de orice altceva, eu și Makiko și, desigur, Midoriko eram sănătoase. Nu ne puteam plânge de nimic. O vreme, Makiko aproape că fusese un
schelet ambulant, dar în ultimii ani pusese la loc toate kilogramele pe care le pierduse, și în acest moment arăta ca o femeie normală de cincizeci de ani. Nu mai semăna deloc cu Makiko din acea vară, când arăta ca o aripă de pui pe care cineva o ronțăise până la os. E uimitor, zău așa – cum corpul omenesc se schimbă mereu. Pe atunci nu mă puteam descotorosi de impresia că n-avea s-o mai ducă mult. Poate că
lipsa schimbării nu-i ceva chiar așa de rău.
— Hei, totuși o să muncesc zdravăn. Nu vreau ca la bătrânețe s-o trag în jos pe Midoriko. Natsuko, ești acolo?
— Da, sunt aici.
Makiko mă întreba întotdeauna dacă eram acolo, nu că
m-aș fi dus vreodată undeva.
— Hei, te simți bine? Am impresia că în ultima vreme n-ai prea fost în apele tale.
— Eu? am întrebat nedumerită. Serios?
— Păi, da. Știu că vara seacă pe oricine de puteri, dar tu pari cu adevărat pe altă lume.
— Maki. Nimeni nu mai zice „pe altă lume”. Dar sunt bine.
Jur. Munca merge ca pe roate și sunt satisfăcută să încep fiecare zi.
— Natsu, nimeni nu mai zice „satisfăcută”!
— Hei, am schimbat eu subiectul, pentru că era limpede că mă enervam. Ce planuri are Midoriko?
— Vacanță. Chiar acum e într-o călătorie cu Haruyama.
Cum îi zice? Ştii, insula aia cu toate tablourile și sculpturile?
Acolo s-au dus. Au pus bani deoparte din salariile lor.
— Ei doi sunt împreună de o bună bucată de vreme, nu?
— Da, Haruyama e un copil bun, a zis Makiko gânditoare.
A trecut prin multe. Chiar se înțeleg de minune. Încă e cam devreme, dar au de gând să locuiască împreună după absolvire.
— E grozav, am râs. Sper să meargă bine.
Am închis și m-am întors spre încăpere – toate erau așa cum le lăsasem. Sigur că erau. Câteva teancuri de cărți, cutii mici de carton pline cu hârtii, fotoliul-puf lăsat într-o rână pe podea, picăturile pentru ochi pe biroul meu, perdelele apretate și șervețelele care se ițeau din cutie erau în locurile în care
