— Sunt Naruse, a rostit vocea lui. A trecut ceva timp. Ce mai faci?
— Bine, presupun. Naruse? Chiar tu ești?
— Eu sunt. Am fost convins că o să-ți schimbi numărul…
— Nu, am zis, încercând să mă liniștesc. L-am păstrat.
— Aha.
Nu mai auzisem vocea lui Naruse de la despărțire, când aveam douăzeci și trei de ani, dar iat-o, ieșind din telefonul meu celular, exact așa cum mi-o aminteam. Fără zgomote, fără
paraziți. Se auzea clar, ca și cum n-ar fi trecut zece ani. Vorbea ca și cum am fi fost apropiați – ca și cum am fi continuat de unde rămăseserăm cu o zi înainte.
— Când ți-am văzut numele pe telefon mi-am zis că
probabil ai murit sau așa ceva.
— Cum adică? Dacă aș fi murit, cum puteam să te sun?
A scos un hohot de râs.
— Nu, nu tu. M-am gândit că poate altcineva îți folosea telefonul ca să-ți sune cunoscuții, să le spună ce s-a întâmplat.
După asta ne-am povestit ce făcuserăm între timp, așa cum se întâmplă când a trecut un car de ani de când nu mai știi de cineva. Naruse auzise de cartea mea, dar a mărturisit
că nu-l mai interesa literatura și încă n-o citise. I-am spus că
nu mă deranja deloc. Am vorbit despre Fukushima și cutremur. Naruse era însurat. Locuise în Tokyo în ultimii cinci ani, dar la zece zile după accidentul nuclear își dusese nevasta gravidă la Miyazaki, sperând ca ea și copilul să fie la adăpost.
Naruse a vorbit pe larg despre pericolul real al dezastrului nuclear. Despre faptul că guvernul acționa orbește. Despre articolele în care puteai avea încredere, care informații erau corecte, care reporteri erau plătiți de guvern și cine spunea adevărul. Despre mușamalizarea care avea să vină și faptul că
mii și mii de oameni aveau să se aleagă cu cancer tiroidian. Că
decontaminarea nu avea să se producă niciodată. Tonul lui era tot mai vehement.
— Ești acolo? m-a întrebat, cu o tulburare evidentă în glas.
Pricepi măcar ce spun?
— Nu, da, sigur, am bâiguit.
— Ce o să se întâmple când oceanul o să fie așa de dat peste cap, încât lucrurile n-o să mai poată fi îndreptate? N-o să mai avem ce mânca. Gândește-te cât de important este oceanul pentru Japonia. Este o parte atât de mare din ce mâncăm, atât de mare din cultura noastră!
Nu prea știam ce să zic. Aveam propriile păreri despre cutremur și accidentul nuclear și înțelegeam ce spunea, dar mi-era greu să leg aceste izbucniri de ideea mea despre Naruse, lucru care era deranjant, ca să nu zic mai mult. Faptul că-i auzeam vocea pe care o cunoșteam atât de bine acuzând de incompetență guvernul și industria energetică îmi trezea impresia că vorbeam cu un străin.
— Hei, dar nu scriai editorialul într-o revistă? m-a întrebat. Despre ce ai citit, prostii de-astea… Şi-a dres glasul și a continuat: De ce îți pierzi timpul cu astfel de chestii? Adică
– se presupune că acum ești scriitoare. Chiar crezi că-i cel mai bun mod de a-ți folosi platforma? În vremuri ca astea n-ai subiecte mai pertinente? Oamenii caută informații, online și peste tot. Înțelegi ce vreau să zic?
Se referea la o serie de articole pe care mă angajase o revistă să le scriu, însă nu-și dăduse seama că cel pe care-l citise venea după câteva în care tratasem problema
cutremurului. I-am explicat că nimerise un articol mai lejer, pe care îl scrisesem pentru ca cititorii să mai respire un pic, însă Naruse n-a mușcat momeala. A zis că nu mă străduiam destul și m-a asigurat că până și el făcea mai mult ca să
răspândească informațiile, pe pagina sa de Facebook și pe blog. M-a întrebat dacă participasem la vreun protest. Dacă
semnasem vreo petiție. Mi-a spus că orice făceam, nu era destul. Trebuia să fac mai mult.
Nu-mi amintesc exact cum am încheiat convorbirea. Ce îmi amintesc este că discuția a devenit tensionată. Naruse a tras adânc aer în piept și a zis:
— Întotdeauna ai fost așa. Dacă nu te interesează ceva, te porți ca și cum ar fi imposibil. Ei bine, nu te poți sili să-ți placă
ceva dacă nu-ți place. De aceea ești nemăritată, nu? Sincer, cred că ți-e mai bine singură.
După câteva zile, încă nu reușeam să-mi scot din minte acel comentariu. Am început să mă uit pe pagina lui de Facebook și pe blog. Erau pline de toate lucrurile de care vorbise la telefon – linkuri la același gen de articole, iar și iar, ad nauseam. La câteva luni după aceea am aflat că i s-a născut băiețelul, fericit și sănătos.
Când am văzut fotografiile nou-născutului, care semăna cu Naruse, am avut o senzație ciudată. Ştiam că acest copil n-are nimic de-a face cu mine, însă faptul că jumătate din el venea de la Naruse chiar m-a iritat. Nu știam absolut nimic despre nevasta lui Naruse, mama acestui prunc. Ce știam, totuși, era exact cum făcuseră acest copil, și când îmi imaginam asta amețeam.
Nu mă gândeam că aș fi putut să fiu eu mama copilului –
nici vorbă. Cu toate astea, o vreme n-am reușit să pricep de ce gândul reușise să mă supere așa de tare. Poate că eram uimită
că raportul sexual poate să aibă rezultate complet diferite, în funcție de persoana cu care te culci. Eram sigură că faptul că
nu mă culcasem cu nimeni în afară de Naruse avea mult de-a face cu reacția mea. El juca rolul principal în toate imaginile mele mentale despre sarcină și prunci. N-o făcusem cu nimeni altcineva.
Asta înseamnă că a fost o vreme în care am avut șansa să
facem împreună un copil? Nu. Nici o șansă, sunt sigură. Dacă
