cumpărată de la drogherie, să rămân însărcinată și să-mi nasc copilul? Nu, mulțumesc. Nu-i pentru mine. Chiar trecuse prin asta femeia din reportaj? Dacă fiecare vorbă pe care o rostise era adevărată, atunci era cu adevărat gata să meargă până-n pânzele albe. De asta puteam fi sigură. Însuși gândul la sperma unui străin în trupul meu era de negândit.
Pentru mine, toată chestia era, în esență, ficțiune. Existau cu adevărat femei în lumea occidentală care foloseau bănci de spermă ca și cum n-ar fi fost nimic deosebit. Până și în Japonia, mulți oameni veniseră pe lume în acest fel, și toți avuseseră mame care făcuseră asta. Faptul că eu consideram procedura inimaginabilă trebuia să fie un soi de prejudecată.
Şi totuși, dacă e să fiu sinceră, ceva mă reținea. Poate că
nu reușeam să trec peste locul din care venea sperma – spitale cu reputație bună sau tipi luați la nimereală de pe internet.
Sunau diferit, presupun, dar, în măsura în care ambele implicau sperma unui străin, erau aproape același lucru.
Trebuia să existe o diferență semnificativă între ele. Care era?
La un spital universitar, cea mai mare parte a spermei disponibile venea de la studenți la medicină, ceea ce însemna că fusese cel puțin supusă unui fel de supraveghere administrativă. Donatorii erau anonimi, însă exista un fel de documentație. Cineva, acolo, știa a cui era sperma.
Şi apoi erau site-urile. Ceva era dubios. Să fie ideea de a te întâlni la o cafenea? Sau poate referirile din senin la magazine obișnuite ca Tokyu Hands? Poate că mi-era greu să accept nașterea ca un fel de proiect de amator. Inseminare pe care o faci singură. Şi ce să înțeleg din toată această atenție acordată
nivelului de educație al donatorului? Nu concorda cu viziunea mea asupra lumii, nici cu modul în care-mi evaluam semenii.
Dacă începi să judeci oamenii pe baza profilului lor genetic, curând o să-i vezi ca pe poșete, categorisindu-i după marcă.
Oricum ar fi, mă deranja că nu știam cu adevărat cine era cealaltă persoană, dar când mergi la esența lucrurilor, ce înseamnă să cunoști cu adevărat pe cineva? Gândiți-vă la toate cuplurile care încearcă să aibă copii și la cele care au raport sexual și ar putea să se aleagă cu un copil. Oare oamenii aceia pot să se privească unul pe altul în ochi și să spună că se cunosc cu adevărat?
După atâta despicat firul în patru, până la urmă n-am mai știut pe cine sau ce anume încercam să înțeleg. Totul îmi părea atât de prostesc! N-avea nimic de-a face cu realitatea, nimic de-a face cu mine. Să iau spermă de la un străin ca să fac singură un copil? Da, cum să nu. Nașterea copilului n-ar fi fost
decât începutul. Aveam deja destul de lucru doar încercând să-mi organizez viața. Singura mea soră era în Osaka, blocată
în munca de animatoare, deși nu mai era de mult tânără, fără
speranță de pensionare și cu o fiică studentă care încă avea nevoie de sprijin. Şi eu nu întineream. În această fază a jocului trebuia să fac planuri de viitor pentru mine și pentru familia mea. De ce să mai adaug un copil în tablou? Ideea era absurdă, oricum ai lua-o. Mai mult decât imposibilă. În orice fel imaginabil – am trecut de la entuziasm la disperare și înapoi, și tot așa.
Singurul lucru pe care nu mi l-am putut scoate din minte a fost ceea ce a spus femeia la sfârșitul reportajului. Şi-a încleștat mâinile în poală, apoi le-a dus la piept, rostind răspicat fiecare cuvânt:
— Sunt bucuroasă că am făcut-o. Cu adevărat. Copilul este totul pentru mine. Sunt așa de fericită că am mers până
la capăt – asta n-am pus niciodată sub semnul întrebării. Nici măcar nu-mi imaginez cum ar fi viața mea… dacă n-aș fi făcut asta.
Vocea cuiva care a găsit în sfârșit fericirea. Nu știu sigur cum să-i zic, dar, orice ar fi fost, era atât de radios, atât de orbitor, încât a trebuit să închid ochii. Lăsându-i să se închidă, am cugetat la gesturile ei și la alegerea cuvintelor. La suspine, la vocea înecată. Eram sigură că în spatele imaginii pixelate plângea. „Sunt bucuroasă că am făcut-o. Cu adevărat” – timp de o clipă, aș fi putut să jur că văzusem chipul mamei mele acolo unde fusese porțiunea încețoșată. Chipul ei când era tânără. Zâmbea și își scutura capul cu păr așa de des, încât ar fi putut ține în el un pisoi negru și nu ți-ai fi dat seama.
Zâmbetul ei era atât de larg, că probabil o durea fața. „Sunt așa de fericită că am mers până la capăt – asta n-am pus niciodată sub semnul întrebării. Nici măcar nu-mi imaginez cum ar fi viața mea… dacă n-aș fi…” – și m-am pomenit că eu eram cea cu mâinile la piept, zicând că eram bucuroasă că o făcusem. „Copilul este totul pentru mine” – ținând în brațe un prunc, complet neștiutoare în extazul meu că eram singură în cameră, imaginându-mi aceste lucruri.
Într-o zi, ca în fiecare vară care a venit și a plecat, căldura s-a domolit și adierea a căpătat o nuanță de toamnă. Puteai mirosi că e pe drum. Pe cerul imens, norii s-au tors în fire subțiri, zăbovind o vreme, apoi au dispărut cu totul. Era momentul din an în care bluzele cu mânecă lungă nu mai erau suficiente, iar dacă stăteai acasă purtai șosete.
În fiecare zi înaintam anevoios prin romanul pe care-l scriam. După ce că era greoaie, cartea se lungea. Când lumea mă întreba despre ce este vorba, mi-era greu să răspund, dar, în linii mari, era un fel de portret al zilierilor dintr-o parte fictivă din Osaka. Personajele principale erau o adolescentă al cărei tată făcea parte dintr-o bandă de yakuza 1, grupări care în acest oraș scăpătat erau alcătuite în general din bătrâni, și altă fată de aceeași vârstă care trăia în apropiere, într-un cult condus de femei. De când se decisese reprimarea crimei organizate, membrii yakuza duceau o viață grea, iar fiica gang-sterului fusese discriminată de la o vârstă fragedă, mai ales în primii ani de școală. Pe de altă parte, fata din cult nu fusese declarată la naștere, din cauza religiei părinților ei, așa că nu avea acte de identitate. Când cele două se întâlnesc, în cele din urmă, evadează din ruinele orașului lor și ajung la Tokyo, unde nimeresc într-o situație dificilă.
Acum îmi storceam creierii să fac convingătoare descrierea celor din yakuza. Aveam de studiat o mulțime de aspecte, de la taxa de protecție, armele albe pe care le foloseau și traficul de arme până la codul lor de etică și detaliile omorurilor din răzbunare din viața reală, ca să nu mai vorbesc de sistemul complicat al ierarhiei și recompenselor. Era prea mult de cercetat. Mi-am pierdut o groază de timp privind documente filmate și citind. De câte ori trebuia să mă opresc ca să verific ceva, îmi pierdeam ritmul. Dar uneori, când mă uitam la interviuri cu șefii din trecut sau la înregistrări video ale conflictelor dintre bande rivale, eram așa de absorbită, că
pierdeam cu totul noțiunea timpului. Voiam să prezint corect
1 Echivalentul mafiei în Japonia.
situația complicată, însă nici un final nu părea să se arate la orizont.
Lucram la scena în care un tip „ia un deget”, când un membru al bandei își taie un deget în semn de remușcare, ca să ia asupra sa vinovăția unui subordonat sau ca să se împace cu un adversar. Aproape nimeni nu mai face asta, dar ceea ce scriu eu se petrece în alte vremuri, când așa ceva era la ordinea zilei. În mod normal, îți ții degetul mic în gheață până
amorțește, apoi îl pui pe tocător și îl tai dintr-o lovitură cu tanto 1. În textul meu, un tip care nu suporta durerea încerca să facă rost de la doctor de o anestezie generală, însă, în mod previzibil, erau o mulțime de lucruri pe care trebuia să le caut.
De exemplu, unde merge degetul după ce a fost tăiat? Scrie undeva despre numărul de degete pe care le poate pierde cineva? După ce m-am apucat să sap adânc, scrisul a încetinit până la mersul de melc. Plănuisem să-mi petrec ziua următoare lucrând la partea despre cult, despre un medicament pe care fondatorul îl crease într-un laborator cu câțiva ani înainte, dar nu înaintam deloc. La naiba, alunecam înapoi! Trăgând adânc aer în piept, am reluat lectura din Uciderea din milă și yakuza, cel mai recent material de cercetare.
Rezemată de fotoliul-puf, oferisem cărții atenția mea timp de două ore întregi când, uitându-mă la telefon, am văzut un apel ratat de la Sengawa. Îmi trimisese și câteva e-mailuri.
Câte zile trecuseră de la ultimul? Să fi fost deja o săptămână?
Chiar mai mult? M-am gândit să-i trimit un e-mail, dar am hotărât că mai bine o sun.
— Salut, Natsuko. Sengawa a răspuns după ce a sunat de trei ori. Părea că e bine dispusă, chiar pusă pe glume. Mă
bucur că am dat de tine. Ce mai faci?
— Eh, știi tu, scriu. Adică merge destul de încet, însă
continui să trudesc.
— Bine, bine.
1 Sabie tradițională japoneză (scurtă), folosită ca un cuțit.
— Îmi pare rău că nu te-am sunat mai devreme. Presupun că mi-a ieșit din minte…
— Nu-ți face probleme.
