Mă sunase ca să-mi dea informațiile pe care i le cerusem.
O rugasem să caute articole despre locuitori de la țară care se declaraseră vizionari religioși și săvârșiseră delicte care-i aduseseră în fața tribunalului. Evident, găsise niște materiale promițătoare pe care avea să mi le aducă oricând îmi convenea. După aceea am început să vorbim despre cartea pe care tocmai o citeam.
— Așadar, el reușește să iasă, dar n-are nici o cale de a se întoarce în societate. Trupul i se șubrezește, laolaltă cu toate celelalte. În cele din urmă, nu mai rămâne de văzut decât în ce fel o să moară. Îți sfâșie inima, jur.
— Cred. Hei, ar fi grozav să găsești o modalitate de a introduce asta în povestea ta!
Conversația noastră a mai trecut prin câteva subiecte până
ce Sengawa mi-a spus ce se întâmplase la recepția de la ceremonia acordării unor premii literare, sau după recepție. Se părea că Sengawa băuse prea mult, pentru că o scriitoare mai în vârstă i-a tras o palmă peste obraz,
— Tare? am întrebat. Şi e scriitoare? O scriitoare cu care lucrezi?
— Da. Cine știe de ce, Sengawa părea sfioasă. Mă rog, mai eram și destul de beată, a recunoscut. N-a fost cu adevărat o ceartă, dar presupun că am zis ceva ce a supărat-o.
— Nu, nu, nu, am zis. Nu există scuze pentru așa ceva.
Păi, să pălmuiești pe cineva cu care lucrezi? La vârsta asta?
— Nu-i mare lucru, a spus Sengawa nonșalant, de parcă
ar fi fost problema altcuiva. Ne știm de mult, mult timp, de peste douăzeci de ani, și în plus s-a purtat frumos cu mine de când lucrez aici. Ne cunoaștem destul de bine. Însă amândouă
eram cu mintea încețoșată de băutură. Genul ăsta de lucruri se mai întâmplă.
— Cum au reacționat cei din jur?
— N-am nici o idee. Dar cu siguranță au observat.
Nu citisem nimic din opera autoarei respective, dar era destul de celebră ca orice cititor pasionat să-i recunoască
numele. Nu știam nimic despre ea ca persoană și, evident, n-o întâlnisem niciodată, însă tot episodul era departe de imaginea mentală pe care mi-o făcusem după ce am văzut-o cândva într-o revistă. Era micuță, cu trăsături feminine. Scrisul ei se situa pe linia dintre literatura pentru copii și cea fantasy. Pe lângă ficțiune, avusese și câteva cărți ilustrate de succes.
— Şi ce-o să faceți după o asemenea scenă când vă întâlniți data viitoare?
— Nimic. Sengawa și-a dres glasul. Ne purtăm ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Presupun.
— Fără scuze? Nimic?
— Păi, nu cred că trebuie să spunem nimic. Știm amândouă ce s-a întâmplat, mă-nțelegi? Şi apoi, avea de-a face cu opera ei. Un scriitor nu e sensibil la nimic mai mult decât la asta.
Am încercat să-i mai pun o întrebare, dar Sengawa a râs și a schimbat subiectul.
— Dar destul despre mine. Cum merge treaba la tine?
— Păi…, am zis, însă m-am oprit brusc.
Ce să-i spun? Făceam același lucru în fiecare zi. Nu aveam nimic de raportat, în afară de ceea ce citeam. Preț de o clipă
m-am gândit să-i dezvălui ce anume îmi monopolizase intermitent mintea în ultimele luni – acel lucru pe care nu mi-l puteam scoate din cap, ideea de a face un copil cu spermă
donată. Gândul venea și pleca, dar era întotdeauna pe undeva, prin creierul meu.
Mi-am ținut gura. Erau prea multe informații și ar fi părut o nebunie. În plus, chiar dacă aș fi vrut să încerc chestia asta, n-aveam nici cea mai mică idee de unde să încep.
Pe când mă uitam prin încăpere, intervenind doar atât încât Sengawa să aibă impresia că-i acordam toată atenția mea, privirea mi-a plutit de la cărțile despre bande și secte la teancurile învecinate de cărți despre donarea de spermă și tratarea infertilității. Ultima pe care o citisem, Jumătate de vis: ce spun copiii donatorilor, se axa pe interviuri cu oameni concepuți din sperma voluntarilor.
Interviurile aveau două lucruri în comun: nu erau cunoscuți tații biologici și copiii crescuseră fără ca părinții să
le spună cum veniseră pe lume. Aceste tratamente au fost făcute întotdeauna sub vălul secretului; nu trebuia ca părinții să le spună rudelor sau prietenilor. De ce le-ar fi spus copiilor?
Şi totuși, asta însemna că în Japonia existau zece mii de oameni născuți în acest fel care nu știau nimic despre împrejurările zămislirii lor.
Unii aflau din întâmplare adevărul, descoperind că
persoana pe care o numiseră până atunci tată nu era deloc tatăl lor și că părinții îi mințiseră tot timpul. Cartea m-a făcut să înțeleg un pic cât de mare trebuie să fi fost șocul acestei revelații și cât de profund și dureros era golul pe care-l lăsa.
Ultima dintre persoanele intervievate afirma că nu încetase nici o clipă să-și caute tatăl. După spusele celor de la spitalul în care avusese loc procedura, dosarul respectiv fusese distrus de mult, iar doctorul care o efectuase murise. Omul nu știa decât că, în vremea în care fusese conceput, tatăl său biologic era probabil student la medicină. Spre sfârșit, bărbatul a înșirat câteva dintre trăsăturile care nu păreau să provină de la mamă, raționamentul fiind că le moștenise de la tată.
„Mama e minionă, dar eu sunt destul de înalt. În jur de 1,80 m. Mama are pleoape duble bine definite. Eu nu. Din copilărie am fost un bun alergător de fond. Bărbatul pe care-l caut este, probabil, destul de înalt, bun alergător, cu pleoape simple, având acum între 57 și 65 de ani. În acel moment era student la medicină. Dacă mă poate ajuta cineva, dacă ceva din toate astea sună cunoscut…”
Aceste cuvinte m-au nimerit la fix.
Vă puteți imagina să cauți pe cineva special, cineva de neînlocuit, un părinte sau o rudă – bazându-te doar pe câteva trăsături care sunt doar un pic mai mult decât niște amănunte neesențiale? Acest gând făcea să mi se strângă inima. Un bărbat înalt cu pleoape simple și pricepere la alergarea pe distanțe mari. „Dacă ceva din toate astea sună cunoscut” – un strigăt de ajutor, dar către cine? Mi-am imaginat o siluetă în mijlocul unui teren viran nesfârșit, cu pustietate de jur împrejur. O vreme n-am izbutit să-mi iau ochii de la acea ultimă frază.
— Deci, ce crezi? Ai putea merge la Sendai…
Când mi-am dat seama că Sengawa încă vorbea, am trecut telefonul în cealaltă mână.
