— La început am fost speriată, a zis femeia. Sigur că am fost. Nu știam ce-o să se întâmple. Nu știam ce vor face.
Fața îi fusese acoperită. Avea părul lung până la umeri, castaniu-închis. Purta un jerseu alb peste o cămașă cadrilată.
Își alegea cu grijă cuvintele, ca și cum ar fi făcut un colaj.
— Nu era ceva serios în asta, nu de la început. Presupun că o parte din mine nici măcar nu credea că e cu putință să
rămân însărcinată în acest fel. Cu un bărbat pe care nici măcar nu-l cunoșteam. Cineva pe care nu-l întâlnisem vreodată. Sincer, încă sunt șocată că am mers până la capăt.
Şocată… A tăcut și a dat din cap ușurel, ca pentru a confirma ceva, apoi a reluat: Dar nu aveam de ales. Nu mai era timp.
Indiferent ce-ar fi trebuit să fac pentru asta, voiam să am un copil.
Au trecut la interviul luat unui bărbat – un donator. Şi fața lui era acoperită. Era tuns scurt și avea o cămașă în carouri peste pantaloni de bumbac. Tot timpul în care a vorbit și-a curățat unghiile. Vocea și silueta sugerau că nu era prea bătrân. Spre treizeci de ani, poate puțin peste treizeci.
— De ce s-o faci? Ca să ajuți. Pur și simplu. Dacă o femeie are o nevoie, trebuie s-o ajuți, nu? Vreau să ajut, și dacă e ceva ce pot să fac, de ce nu?. A, vreți să spuneți, dacă eu consider că acel copil este al meu? Păi, într-un fel, presupun că da. E
ciudat, desigur. Nu ne-am întâlnit niciodată. Oricum, mai întâi de toate am vrut să ajut, să fac orice puteam ca acea femeie să
fie fericită.
Am apăsat pe „Pauză” și mi-am întins oasele fără să mă
ridic.
Trecuseră zece zile de când am văzut reportajul special de la televizor. A doua zi am găsit clipul pe internet și m-am uitat la el de nenumărate ori.
Iată esența:
Tratarea infertilității unui cuplu cu ajutorul spermei altcuiva era practicată în Japonia de mai bine de șaizeci de ani,
având ca rezultat zece mii de nașteri, dar spitalele nu tratau decât perechile căsătorite care trecuseră prin procedurile convenționale pentru infertilitate, în cele din urmă consta-tându-se că soțul era steril. Femeilor necăsătorite care doreau copii nu li se permitea accesul la tratament, iar în cazul cuplurilor de același sex, evident, nici nu se punea problema.
Nimic din toate astea nu era o noutate pentru mine.
Lucrurile se schimbaseră cu câțiva ani în urmă, odată cu apariția unor site-uri pe care bărbații își ofereau direct sperma.
Erau tot mai multe cereri de la femei necăsătorite sau cupluri de același sex. Bărbații erau voluntari: te lăsau să le plătești transportul sau să le oferi o cafea, dar nimic mai mult. După
aceea nu-și asumau nici o responsabilitate și nu jucau absolut nici un rol în viața copilului.
Într-o zi, o femeie care se apropia de patruzeci de ani și voia să aibă un copil s-a întâlnit cu un bărbat la o cafenea și a luat sperma. Întoarsă acasă, și-a injectat-o singură în uter, cu ajutorul uneia dintre acele seringi de plastic pe care le poți cumpăra de la Tokyu Hands. A rămas însărcinată de la a doua încercare și a născut, ca mamă singură.
Prima parte a reportajului special se axa pe interviuri cu această femeie și donatorul ei. După aceea, experții au vorbit despre faptul că injectarea pe care femeile și-o fac singure le expune la riscul bolilor infecțioase și au subliniat o droaie de dileme filosofice.
Trebuia să văd ce e cu aceste site-uri ale donatorilor de spermă.
Așa cum se spusese în emisiune, o mare parte din cele vreo patruzeci de site-uri erau atât de evident false, încât te bufnea râsul, sau era limpede că fuseseră create de câte un tip pentru că așa i se năzărise lui. După Fukushima îmi făcusem cont pe Twitter, dar rareori îl foloseam. Am intrat acolo și am căutat
„donare de spermă”, ceea ce a dus la zeci de conturi, dar toate păreau false – cu formule ca „sperm.co.jp” sau „we♥sperm” –
foarte probabil direcționându-te spre site-uri porno.
Aceasta fiind situația, am fost surprinsă să găsesc o bancă
de spermă care funcționa ca non-profit. Site-ul lor era bine organizat și părea să fi costat mult. Documentele pe care le
primeai împreună cu sperma cuprindeau grupa sanguină a donatorului, precum și rezultatele unei serii de analize pentru bolile infecțioase, profilul genetic care demonstra că genele lor nu prezentau riscul de cancer, ba chiar și dovada că erau absolvenți ai unei universități. Dacă cele spuse online erau adevărate, atunci își dovediseră deja capacitatea de a da rezultate pozitive.
Am cumpărat toate cărțile despre acest subiect pe care le-am putut găsi, dar majoritatea s-au dovedit a fi memorii sau interviuri lungi cu femei care o făcuseră în modul corect, cu ajutorul doctorilor. Erau relatări despre cazuri de inseminare artificială sau cărți care prezentau ultimele inovații tehnologice și dezbateri publice despre dreptul la reproducere, dar nimeni nu publicase ceva despre experiența unei mame singure care folosise spermă de la un voluntar.
Existau două lumi, cea a femeii din reportajul special și cea prezentată în literatura disponibilă.
Căreia dintre aceste lumi îi aparțineam?
Se suprapunea parțial vreuna dintre ele cu realitatea mea?
În seara în care am urmărit reportajul am fost prea agitată
ca să dorm. Aveam impresia că toate lucrurile care săltau pe valuri în partea din spate a capului meu veniseră în prim-plan.
Nu că aș fi avut un răspuns sau o soluție, dar simțeam că
eram, în sfârșit, pe drumul cel bun. Cu toate astea, după ce m-am liniștit un pic, n-am putut să nu observ că valurile de entuziasm se domoleau.
Să mă întâlnesc într-o cafenea cu un bărbat complet străin și să mă întorc acasă cu o fiolă cu spermă pe care el tocmai o umpluse la toaletă, sau să primesc spermă ținută peste noapte într-un camion frigorific, de la un donator care nu era mai mult decât un dosar de sănătate deplină și o diplomă
universitară… apoi să fac singură treaba, cu o seringă
