fuseseră. Asta m-a umplut de descurajare.
Era sfârșitul lui august. Lumina violentă a soarelui părea hotărâtă să lărgească fiecare strop de vară care mai rămăsese.
Eram gata să cred că vara dura de ani întregi, ca și cum s-ar fi blocat pe repetare.
Nu puteam să acord romanului atenția pe care o merita.
Privind leneș lumina albă care răzbătea prin perdele, m-am gândit la ce spusese Makiko. Midoriko era în vacanță. Era pe o insulă, vizitând muzee. Asta însemna că era pe Naoshima sau pe una dintre insulele din jur. Midoriko și Haruyama erau împreună de doi ani. Încă nu-l întâlnisem, dar eram bucuroasă că-și găsise un tip care-i plăcea maică-sii, un bărbat cu care se putea vedea împărțind o locuință după
absolvire. Bravo ei.
În acest moment, relația lor le definea lumea – mi-am zis că era un fel frumos de-a o spune. Asta nu însemna că era dragoste de adolescenți. Nu, relația asta le schimbase cu adevărat perspectiva, ca și cum puterea sentimentelor reciproce ar fi născut o credință solidă în felul în care avea să
funcționeze lumea. Când se priveau în ochi vedeau o lume plină de făgăduințe, solidă și blândă. Lumea exista ca să le împlinească lor visurile, iar ei puteau să creadă fără urmă de îndoială că-și va respecta făgăduințele.
Chiar dacă nu avusesem ocazia s-o văd pe Midoriko împreună cu iubitul ei, vorbiserăm o dată la telefon despre el.
Așa cum spusese Makiko, se exprima de parcă ar fi vorbit despre cel mai bun prieten al ei. Vocea sa avea o cadență atât de fericită, încât n-am putut să nu zâmbesc. Era așa de plină
de viață! Midoriko era frumușică, dar nu se prea sinchisea de machiaj sau de modă. Nu era o fată obișnuită, de parcă asta n-ar fi fost destul de limpede din personalitatea ei puternică.
Nu mă îndoiam că asta contribuise din plin la înțelegerea bazată pe sinceritate dintre ea și Haruyama.
Mi i-am imaginat pe Midoriko și Haruyama mergând pe un drum liniștit, petrecând o oră împreună, vorbind o limbă pe care n-o înțelegeau decât ei. Peste acea imagine am ajuns să
mă văd pe mine la vârsta lor, la nouăsprezece, douăzeci și unu, douăzeci și trei de ani – dar cu Naruse, care era întotdeauna
acolo ca să mă asculte și să se plimbe cu mine. Nimeni nu știa de noi doi, dar intimitatea și convingerea ce marcau timpul petrecut împreună ne întăreau certitudinea că nu exista nimic mai important în viețile noastre. Ne-am cunoscut la liceu, când eram copii, și de la șaptesprezece ani până la sfârșitul celui de-al treilea an de după mutarea la Tokyo am fost iubiți.
Ştiam că, dacă va fi să mă căsătoresc, va fi cu el. Dar, chiar dacă n-aveam să ne căsătorim, eram sigură pe atunci, fără cea mai mică umbră de îndoială, că noi doi o să fim întotdeauna împreună. Nici nu mai știu câte scrisori ne-am scris unul altuia. Am vorbit despre lucrurile pe care le iubeam și ne-am mărturisit lucrurile care ne înspăimântau. După ore stăteam împreună până când trebuia să mă duc să spăl vase la bar. La despărțire îmi venea să plâng de fiecare dată. Dacă aș fi fost un copil normal, crescut într-o familie normală, am fi avut în fiecare zi mai mult timp să stăm împreună. Trebuie să-mi fi spus asta de un milion de ori.
Naruse încerca să mă înveselească zicând că după
absolvire o să-și ia un serviciu adevărat și în scurt timp totul avea să fie bine. El a fost cel care mi-a trezit interesul față de cărți. Voia să fie romancier și citea toată ziua literatură de ficțiune. De fiecare dată când îmi arăta un text de-al lui mi se făcea pielea de găină; eram sigură că cineva care putea să scrie așa era născut să fie scriitor. Nu duceam niciodată lipsă de subiecte de discuție. N-avea importanță unde eram sau ce făceam. Eram convinsă că așa avea să fie pe veci.
Însă lucrurile s-au schimbat. După trei ani de la venirea la Tokyo am descoperit că se culca cu altă femeie. Se împreunau ca iepurii. Mi-au sărit capacele, dar, când l-am întrebat dacă
o iubea, a zis că nu. A zis că nu era vorba de iubire și că n-avea nimic de-a face cu ceea ce simțea pentru mine. Nu voia decât să aibă raport sexual cu cineva. N-am știut ce să răspund. A fost o tăcere deplină. În acel moment nu mai aveam o relație fizică. Așa era de vreo doi ani.
Naruse însemna totul pentru mine. Voiam să fim împreună. Puteam să văd cuplul nostru peste câteva decenii, vorbind despre tot felul de lucruri și mergând în tot felul de locuri. Voiam să ne clădim o viață comună. Dar nu simțeam
nevoia să fac sex cu el – nu era ceva ce-mi doream.
Voiam să se simtă bine, dar nu-mi înțelegeam propriile trăiri. Am crezut că depindea de mine să îmbunătățesc situația, că trebuia să fac un efort. Şi chiar am încercat, dar, cumva, nu părea niciodată ce trebuie. Nu era vreo durere fizică. Doar că mă simțeam stingherită și nu puteam alunga impresia asta. Întinsă pe saltea, goală, mi se părea că văd spirale negre care ieșeau din tavan și din colțurile camerei.
Când Naruse își mișca trupul, spiralele se măreau și se apropiau, până ce mă înghițeau, ca și cum cineva mi-ar fi tras pe cap un sac negru. Raportul sexual nu-mi dădea niciodată
senzația de plăcere sau de alinare sau de împlinire. După ce Naruse se urca pe mine, eram singură.
N-am reușit niciodată să-i spun. Puteam să vorbim despre orice altceva și, dacă aș fi avut ceva de spus, știam că el ar fi ascultat. În esență, era cel mai bun prieten al meu, dar ceva mă împiedica să fiu sinceră cu el în privința raportului sexual.
Nu mă temeam c-o să mă urască. Nu era asta. Presupusesem, pur și simplu, că trebuia să fiu de acord cu el – pentru că de mine ținea, ca femeie, să-i îndeplinesc dorințele sexuale. Nu era ceva ce mi se spusese sau ce credeam eu că se cuvine. Dar, la un moment dat, prinsesem de undeva ideea că, atunci când ești în situația respectivă cu un bărbat – bărbatul tău –, e treaba ta, ca femeie, să fii de acord.
N-am putut s-o fac, ori de câte ori eram goi și-l lăsam să
înceapă, lumea se întuneca. Mă simțeam așa de aiurea, că-mi venea să plâng. Uneori îmi doream pur și simplu să mor.
Alteori simțeam că ceva era complet în neregulă cu mine – cum poate să nu-mi placă să fac asta cu omul pe care-l iubesc? Am încercat să deschid subiectul cu prietenele, dar nici una n-avea vreo problemă să facă amor de mai multe ori pe zi; chiar părea să le placă. Mi-era greu să le înțeleg sentimentele pozitive față de sex și față de libidoul lor. Când le-am auzit spunând că voiau s-o facă și voiau să fie atinse și voiau să aibă
pe cineva în ele – mi-am dat seama că-mi lipsea dorința pe care ele o considerau de la sine înțeleasă.
Ştiam cum e să vrei pe cineva alături, să vrei să ții de mână
pe cineva. Simțeam acele izbucniri de pasiune după ce
spuneam ceva important, sau când îmi dădeam seama cât de puternice îmi sunt trăirile. Voiam să împărtășesc acea senzație, dar, după ce se ajungea la partea fizică, umerii mi se încordau și mă crispam toată. Pentru mine, pasiunea și raportul sexual erau incompatibile. Nu exista nici o legătură
între ele.
Am intrat pe Facebook și am dat clic pe numele lui Naruse.
Nu-l mai iubeam. Mă desprinsesem cu totul de el. Nu regretam deloc felul în care au mers lucrurile. Până ce m-a sunat el, din senin, acum cinci ani – la două luni după dezastrul din Fukushima – n-avusesem nici cea mai mică idee unde se afla sau ce făcea.
Când a sunat telefonul și numele lui a apărut pe ecran, mi-a trebuit o clipă ca să-mi dau seama ce se întâmplă.
Naruse? Acel Naruse? La început am fost convinsă că murise.
Inima mi-a luat-o la trap când am răspuns.
