luptasem câteva luni să pricep ce scria acolo, dar în cele din urmă vedeam tabloul general. Chiar dacă erau destui termeni tehnici pe care nu-i înțelegeam, am reușit să deslușesc din context cele mai multe lucruri.
Amănuntele și neliniștea unei baterii complete de analize.
Să vorbești cu soacra și să te întâlnești cu soțul la cină, în drum spre casă de la spital. Sora lui chiar nu și-a găsit altă zi
ca să ceară ajutor la planificarea cununiei? Unele bloguri erau înviorate de ilustrații; unul avea la capătul paginii fotografia unui cer albastru. E așa de greu să vezi altă femeie cum își plimbă copilul pe stradă! Atâtea comentarii neghioabe! Știrea-bombă despre un restaurant thailandez în care poți să-ți iei prânzul în liniște, fără să vezi sugari sau copilași care abia învață să umble.
Uitasem de pagina de Facebook a lui Naruse. Mă
abținusem să mă uit în ultimele zece zile și, după ce m-am învârtit pe internet, am hotărât să nu mă uit nici acum.
Mi-am întors privirea spre fereastră. Afară era încă lumină.
Curând avea să fie ora șapte.
Mi-am pus computerul în modul de veghe și m-am dus în bucătărie să-mi iau un bol de orez cu natto 1, din care am ciugulit alene. Nu era nici o grabă. Nu aveam chef să fac nimic.
Dacă-mi încetineam mișcările destul de mult, probabil că aș fi izbutit să trec peste ziua aceea până ce aveam să fiu destul de obosită ca să dorm; dar, cu cât mestecam mai rar, cu atât eram mai atentă la felul în care mâncam și cu atât mai mult dura acel moment. Timpul s-a oprit, nu mulțumită bolului cu orez. Poți să mănânci oricât de încet îți îngăduie corpul, dar un bol cu orez se termină în câteva minute. După ce am spălat vasele, iar am rămas fără nimic de făcut. Văzând că n-aveam de ales, m-am tolănit pe fotoliul-puf și am zăcut acolo, fără
să-mi clintesc vreun mușchi.
Faptul că stau complet nemișcată mă face uneori să mă
simt iar copil. Ştiu că sunt în alt spațiu și timp și văd alte lucruri, dar le văd în felul în care le vedeam atunci. În ultima vreme m-am gândit la mama și la Komi. Când mama era de vârsta mea avea doi copii, de paisprezece și de cinci ani. Pe atunci nu m-aș fi gândit că nu-mi mai rămăseseră decât opt ani cu ea, și cum ar fi putut mama să știe că nu mai avea de trăit decât opt ani?
Dacă mama ne-ar fi născut cu zece ani mai devreme, am fi
1 Boabe de soia fermentate
avut zece ani în plus ca familie. Cu toate că atunci ar fi născut-o pe Makiko la paisprezece ani. Şi asta înseamnă să
ceri prea mult. Am râs când m-am gândit la ziua pe care mă
pregăteam s-o închei. Clătite! Deci mâncasem ceva, totuși.
Nu-mi aminteam ce gust avea acel vehicul crocant pentru frișcă. Poate pentru că n-avea nici un gust. Mi-am închipuit ce-ar fi zis Yuko. „Acum, că avem toate copii, nu mai ajung niciodată să mănânc așa. Întotdeauna am parte de tăiței și orez”. Biata de tine. Eu n-am copii, dar mai bine mor decât să
mănânc mizeria asta.
Mi-a venit în minte ultimul lucru pe care l-a spus Rie.
„Sunt o ceată de idioate incurabile”.
M-am gândit s-o sun. Când mi-am imaginat-o trecând prin turnichetele de la gară, am văzut lângă ea o copiliță. Da…
pentru că până și Rie are un copil. Apoi mi-am amintit că am ambii rinichi. Cel puțin am rinichii. Nu că asta mă îndreptățea să particip la discuția lor. În fine. M-am gândit la Ryoko Sengawa. „Cum merge romanul?” Ce s-ar fi întâmplat dacă i-aș
fi spus drept în față că nu eram sigură că-l pot termina? Ce însemna de fapt întrebarea ei? Era greu când nu aveam pe nimeni care să mă vegheze, dar cel puțin eram liberă să fac ce pofteam. Dar ce drept aveam să mă plâng? Mă săturasem să-mi aud gândurile. Nu mă puteam stăpâni să mă gândesc la felul în care Sengawa dirija conversația – declara că stăpânește deplin procesul de creație, însă toate gesturile, oftaturile și pauzele ei îmi dădeau impresia că sunt interogată – doar gândul la asta m-a iritat așa de tare, că m-am încordat toată.
Eram obosită, dar vocea din capul meu întreba ce pot arăta că
am făcut. „Unde ți-e ambiția?” Mulțumesc, Domnule Redactor, dar ați putea defini ambiția, vă rog? Ce mama dracului are de-a face cu mine ideea ta despre ambiție? Îmi doream să i-o fi putut zice de la obraz. Diverse cuvinte și emoții își disputau atenția mea, dar cu vreo doi ani prea târziu. Eram obosită.
Cărați-vă din fața mea, cu toții. Mi-e bine de una singură.
Eram atât de ostenită. Cu toate că nu făcusem nimic. Până la urmă, m-am întins în pat cu ochii deschiși, târziu în noapte.
9. TOATE FLORICELELE
— Natsu, cum merge? Stai, voiam să zic, felicitări!
Cum nu înaintam deloc cu manuscrisul, tocmai îmi aranjam în alt fel cărțile când a sunat Makiko.
— Cum? Pentru ce?
— Împrumuturile din studenție! a exclamat ea bătând din palme. Le-ai plătit pe toate.
— Stai, vorbești serios?
— Da, înștiințarea a venit azi-dimineață, prin poștă. Şi celălalt a fost plătit un pic mai înainte, nu? Cum îi zicea? Stai, îl am aici. OSSJ1? Iar înștiințarea de azi e de la Societatea Burselor Studențești din Osaka. Nu-mi vine să cred că s-a terminat cu adevărat. Așteaptă un pic, ascultă aici. La capătul firului o auzeam pe Makiko scotocind prin hârtii și dregându-și glasul. Apoi a revenit: „Mulțumim pentru plata finală.
Începând cu august 2016 contul de mai sus a fost închis. Vă
rugăm să păstrați această înștiințare. Mai jos este desfășură-torul. Totalul creditului: șase sute douăzeci de mii de yeni, returnați complet…”
— Grozav. M-am dus la bucătărie și mi-am turnat o cană
de mugicha. De câți ani a fost nevoie? Douăzeci?
