— Scuze că mă lansez așa, a zis peste câteva clipe. Nu voiam decât să mă asigur că am spus-o, ca să nu regret nimic mai târziu.
— Nu, i-am replicat. Sunt cu adevărat bucuroasă că ai spus-o.
Sengawa a părut ușurată. Am văzut-o dând din cap și mișcându-și buzele, ca și cum ar fi vorbit cu sine – m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva o persoană atât de încrezătoare și deschisă ca ea putea să fie, de fapt, la fel de neliniștită ca mine.
— Nimeni nu mi-a mai vorbit așa despre scrierile mele.
— Hei, ești din Osaka, nu? mi-a zis, adoptând accentul din orașul meu natal. Nu există alt loc pe lume ca Osaka.
— Şi tu ești din Osaka?
— Nu chiar. M-am născut și am crescut la Tokyo, dar
mama e din Osaka, așa că se poate spune că de acolo mă trag.
Ea dă tonul în întreaga casă. Accentul apare când sunt cu oameni din Osaka. Presupun că sunt, în esență, bilingvă, a râs ea.
— N-aș fi bănuit.
Am vorbit despre cuvintele și expresiile noastre preferate care sunt folosite doar la Osaka și despre controversa pe tema celulelor stem STAP care fusese motivul notorietății negative a orașului Osaka din iarnă încoace. Omul de știință răspunzător se sinucisese cu doar zece zile înainte. Se spune că era un excelent eseist.
— Deci, spune-mi, a zis Sengawa. Natsuko Natsume… e pseudonimul literar, nu?
— Nu, este numele meu adevărat.
— Nu se poate! Natsume e numele soțului?
— Nu m-am măritat niciodată. S-a întâmplat ceva între părinții mei, așa că am trecut la numele de fată al mamei când aveam vreo zece ani.
— Înțeleg, a dat din cap Sengawa. Așadar, mama te-a botezat Natsuko ca să păstreze o parte din numele ei de familie?
— O parte din numele ei de familie? m-am mirat. Vrei să
spui, Natsu 1?
— Da. După toate aparențele, e explicația cea mai logică.
— Păi, nu m-am gândit vreodată la asta, m-am bâlbâit.
— Nici eu nu m-am măritat, a zis Sengawa, dar înțeleg că
te poate durea să renunți la numele tău. Nu știu. Poate că nare nimic de-a face cu asta. Poate că mamei tale pur și simplu i-a plăcut cum sună.
Am pălăvrăgit o oră întreagă, discutând despre cărțile pe care le citeam. Apoi am făcut schimb de numere de telefon. De atunci ne-am întâlnit din când în când ca să vorbim despre munca mea și despre tot soiul de alte lucruri.
— Care-i problema? m-a întrebat Sengawa privindu-mă
1 În limba japoneză, „vară”.
atent.
— Nimic. Doar că tocmai mi-am dat seama. Sunt aproape doi ani de când ne-am cunoscut.
— Cred că ai dreptate. Dacă stai să te gândești, viața nu-i prea lungă, nu? a râs ea, ceea ce i-a declanșat un acces de tuse. Doamne, tusea asta! În ultima vreme am tot stat internată în spital. E groaznic, oricât de mult aș dormi, niciodată nu mă simt odihnită. I-am pus să vadă ce este, dar au zis că e anemie…
— Trebuie să te asiguri că ai destul fier.
— Mda. Ei bine, n-am știut asta până acum, dar se pare că
ceea ce-ți trebuie cu adevărat e feritina. În ultima vreme lucrurile au stat un pic mai bine, dar cu trecerea timpului nu pot decât să se agraveze, nu? Sengawa a luat o înghițitură de apă și a murmurat: Timpul trece așa de repede.
— Nu, zău? am râs. Cum se face că e 2016? Sunt în Tokyo de… cum, aproape douăzeci de ani deja? E o nebunie.
— Mie-mi spui? Deci, cum merge povestea?
Acum, că Sengawa orientase discuția cu atâta iscusință, am început să vorbim despre roman. Nu că aș fi avut ceva concret să lămuresc cu ea. Oricum, nu voiam să i-l arăt decât la final. Aproape că nu abordam detaliile concrete. Uneori mă
întreb dacă are măcar sens să te întâlnești așa cu redactorii, dar ei au un talent aparte de a scoate poveștile din tine. Începi să vorbești despre ce scrii, ca și cum ai vorbi cu tine însuți, dar curând ceea ce la început păruse o brambureală pare curat și ordonat, ceea ce-ți limpezește calea și te ajută să încerci opțiuni pe care poate că le-ai trecut cu vederea. Ajută foarte mult.
După vreo oră și jumătate am încheiat exact ca data trecută, fără să facem vreun plan, și ne-am despărțit.
Era seară, însă lumina zilei refuza să se dea dusă, iar asfaltul încins părea că se topește. Gândindu-mă la romanul meu neterminat, am simțit că un lichid ca smoala îmi umple spațiul din spatele ochilor, amenințând să înghită totul în întunecimea lui. Respirând greoi, am ajuns înapoi acasă.
După cincisprezece ani în apartamentul din Minowa în care locuisem de la venirea la Tokyo, clădirea urma să fie
demolată, așa că m-am mutat în Sangenjaya. Fostul meu proprietar fusese răpus de un atac de cord și, din pricina problemelor cu taxele de moștenire, rudele lui au demolat clădirea și au vândut terenul gol. Mi-a fost un pic frică să
părăsesc singura casă pe care o avusesem în Tokyo, însă după
