Aproape că n-am dormit în noaptea aceea. În următoarea săptămână, vocea lui îmi tot răsuna prin cap, împiedicându-mă să mă concentrez. „Şi dacă după toți anii ăștia, când în fine am început să scriu, totul se prăbușește așa?” – era un gând nespus de deprimant.
Următoarele luni au fost cumplite. Eram tot timpul morocănoasă și nu ieșeam din casă decât ca să merg la serviciu. Apoi, într-o zi, pe când cugetam la cele mai rele momente din ultima noastră conversație telefonică, mi-am auzit furia – am auzit-o cu adevărat clocotind în mine, ridicându-se din fundul gâtlejului.
„Cine mama dracului se crede?” mi-am zis.
Zăceam cu fața în jos pe fotoliul-puf, dar acum mi-am înălțat capul și m-am ridicat în capul oaselor. Am deschis larg ochii. Se umpleau de sânge, de parcă în orice clipă aveau să
țâșnească din orbite și să plece pe undeva.
— Cine mama dracului se crede? am rostit, de data asta cu voce tare.
Mi-am îngropat fața în fotoliul-puf și am răcnit din toți bojocii. Am simțit granulele din fotoliu intrând în vibrație, ceea ce a ajutat la amortizarea sunetului. Am mai răcnit de câteva ori, apoi am lăsat totul baltă și am zăcut cu fața în jos, incapabilă să mă mișc.
După o vreme m-am dus la bucătărie să-mi iau un pahar de mugicha și l-am băut dintr-o suflare. Apoi m-am întors în
cameră și am respirat adânc, plimbându-mi ochii de la rafturile cu cărți la birou și la fotoliul-puf. Părea că totul era mai luminos. M-am gândit cât de mult îi plăcea redactorului meu să zică: „Asta-i o chestie beton”. Dacă îi spuneam: „Nu știu ce vrei să zici”, răspundea: „Ascultă doar”, ca și cum ar fi fost de-a dreptul entuziasmat. Dar când am pus paharul pe masă, a venit ca un trăsnet; într-o clipă, mi-am dat seama că
toate astea erau absurde. Am hotărât să-l uit pe ticălos, ca și cum n-ar fi existat.
Şi după un an am avut noroc, în sfârșit.
Cartea mea, o culegere de povestiri, a fost prezentată la televiziune de câteva celebrități care s-au întrecut să-mi laude scrisul. Până la urmă s-a vândut în 60 000 de exemplare. A fost un succes.
O vedetă cunoscută pentru gustul său literar s-a ambalat foarte tare și a zis: „Cartea asta mi-a răsturnat concepția despre viața de apoi”. Un manechin a mărturisit: „Nu mi-am putut stăpâni plânsul. Mă tot gândeam la oamenii apropiați, oameni pe care i-am pierdut”. Altcineva a descris-o drept devastatoare, dar a adăugat că nu-i lipsea un anumit optimism.
Cartea, care cuprindea și povestirea premiată, era o culegere de texte mai noi și mai vechi pe care le-am refăcut în așa fel încât să aibă o temă comună. M-am folosit de toate relațiile pe care le aveam ca să fie publicată. Nu avea nimic percutant care să prindă la public. Primul tiraj a fost sub trei mii de exemplare – se înțelege de la sine că nimeni din mica editură care mi-o acceptase nu credea că va prinde aripi. A fost o bulă de aer care se ridica la suprafață, creată pe premisa că
o să dispară. Noul meu redactor păstrase interacțiunea cu mine la un nivel minim; ce să mai vorbim de discutarea în amănunt a conținutului! Tot ce mi-a zis când a citit-o a fost că
urma să apară chiar în acea lună, dându-mi impresia c-o voiau doar ca să-și diversifice catalogul. E destul să spun că
nimeni – inclusiv eu – nu și-a închipuit că acea carte avea să
ajungă în mâinile a zeci de mii de cititori.
Din acea experiență am ieșit fericită, dar și descumpănită.
Cartea s-a vândut bine pentru că a reușit să ajungă la
televizor. Ne-ar plăcea să credem că acele cărți care merită
atenție își găsesc un public – dar, după cele întâmplate cu culegerea mea, pot zice fără teamă că greșesc că meritul n-a avut nimic de-a face cu asta.
Curând după ce a apărut, m-a sunat Ryoko Sengawa. Asta era acum doi ani, într-o zi înăbușitoare de august, întocmai ca azi. Ne-am întâlnit la cafeneaua de pe strada mea și, după ce s-a prezentat rapid, mi-a zis direct, cu vocea ei liniștită, dar impunătoare:
— Chiar merge. Toate personajele din toate povestirile sunt moarte, în altă lume, și mor iar și iar. În această lume moartea nu este sfârșitul tuturor lucrurilor, dar nici început nu este.
După cutremur, mulți cititori au reușit să-și afle consolarea în genul ăsta de poveste. Dar acum vreau să uiți toate chestiile astea.
Sengawa a sorbit repede din apă. Îmi ațintisem privirea asupra degetelor ei, în locul în care țineau paharul, și am așteptat să spună mai mult.
— Dacă ne gândim la cartea ta, ce-o face specială? Ce-o face să fie a ta și numai a ta? Nu cadrul sau tema, nici măcar ideea. Nimic din toate astea. E vorba de vocea ta, de scriitură, de ritm. Are o personalitate incredibilă, și asta contează mai mult decât orice dacă o să scrii în continuare. Trebuie să te ții de asta, de ritmul tău.
— Ritmul meu? m-am mirat.
— Mă bucur că a avut succes, a zis Sengawa. Dar nu te poți baza pe niște celebrități care citesc o carte la cinci ani c-o să te ajute să-ți faci un nume. Nu spun că vânzările nu contează. Numai că cititorii contează și mai mult. Trebuie să
găsești cititori reali, din cei care rămân cu adevărat cu tine, cititori care rămân cu tine după ce vâlva se domolește. Vorbesc despre cititorii care nu-și doresc nimic mai mult decât necunoscutul, misteriosul.
— Vrei să spui, am zis, cititori adevărați, care citesc literatură adevărată…
Chelnerul ne-a umplut iar paharele. Sengawa a tăcut un moment, apoi a reluat.
— Păi, folosim cuvinte ca să comunicăm, nu? Şi totuși, cele
mai multe dintre cuvintele noastre nu ajung la țintă. Ştii ce zic? Mă rog, cuvintele noastre poate că da, însă nu ceea ce încercăm de fapt să spunem. Cu asta ne confruntăm tot timpul. Trăim în acest loc, în această lume, în care ne putem împărtăși cuvintele, dar nu și gândurile. Se spune că „prietenii buni sunt greu de găsit”. E adevărat. E așa de greu să găsești oameni care ascultă cu adevărat, care încearcă să-ți înțeleagă
vorbele, care încearcă să te înțeleagă. În esență, e chestie de noroc. Cel puțin, așa văd eu lucrurile. E ca și cum ai încerca să dai de apă în mijlocul deșertului – e crucial s-o găsești, dacă
vrei să rămâi în viață. Sigur, dacă cei de la televizor încep să
vorbească despre cartea ta și ajungi să vinzi zeci de mii de exemplare, asta e în sine o formă de noroc. Presupun că mai există o formă, când dă norocul peste cineva, doar pentru o clipă. Dar acel prim fel de noroc este altceva, nu-i așa? E felul pe care poți să te bazezi – e puternic, durează. Acel fel de noroc va exista întotdeauna pentru tine și pentru ce scrii tu. Și te pot ajuta să ajungi la asta. Împreună putem scoate cărți mai bune.
De aceea voiam să te întâlnesc.
O vreme, nici una din noi n-a spus nimic. Gheața din paharele noastre s-a topit destul de mult ca să se taseze.
Sengawa își rezemase mâna de marginea suportului pentru pahar. Am observat venele care i se umflau pe dosul mâinii.
