când îl atingeam. Tata și-a croit drum printre străinii enormi, ținându-mă de încheieturile mâinilor. Stăteam călare pe umerii lui mici, înguști. Se împingea printr-un zid de oameni
care habar n-aveau că suntem acolo. L-au împins deoparte și l-au călcat pe picioare. A trebuit să ne oprim și s-o luăm de la capăt. Ușa s-a închis. Cineva zâmbea și își flutura mâna spre noi. Fără să mă lase jos, tata a alergat direct la vagonul următor și am sărit pe roata mare. Ne-am înălțat în tăcere prin cerul tot mai albastru. Oameni, copaci și luminile nopții, care licăreau de pe pământul întunecat întins departe, sub noi. Eu eram acolo, pe umerii tatei, numărându-le pe toate, fără să
clipesc deloc.
M-am trezit în răcoarea neclintită a camerei mele.
Aparatul de aer condiționat zicea că sunt 21 de grade.
M-am ridicat și l-am închis. Ştiam că tocmai visasem, dar după
ce-am clipit de câteva ori totul a dispărut fără urmă. Am auzit ventilatorul cum zumzăie până s-a oprit șovăielnic, și dintr-odată aerul cald s-a strecurat în încăpere. Soarele verii dogorea prin perdele. Am auzit râsete, voci de copii, sunetul mașinilor care treceau pe stradă.
M-am dus în baie și m-am dezbrăcat. Tamponul mi-a rămas lipit de chilot. L-am tras de acolo și m-am uitat la el.
Aproape că nu era sânge. L-am înfășurat în șervețele de hârtie și l-am aruncat la gunoi, apoi am luat alt tampon și l-am pus în chilot, pe care l-am așezat pe prosop, pentru mai târziu. Am intrat sub duș și am dat drumul la apa caldă.
Am deschis robinetul la maximum. Apa țâșnea din găurile dușului, înfășurându-mă în aburi și căldură. Vârfurile degetelor de la picioare țipau din pricina diferenței de temperatură. Umerii mi-au amorțit, ca și cum ar fi fost arși pe dinăuntru. M-am privit în oglindă. Pe coapse și pe brațe mi se făcuse pielea de găină, cu broboane mari. Apa fierbinte care mă izbea s-a făcut și mai fierbinte, dizolvând orice diferență
dintre mine și încăpere. Aburul era orbitor de alb, însă oglinda avea un strat care o împiedica să se încețoșeze, așa că nu mi-am pierdut nici o clipă din ochi corpul.
Am stat dreaptă și mi-am tras bărbia în piept. Cu câteva ajustări, îmi puteam vedea în oglindă fiecare părticică, în afară
de față. M-am uitat la trupul meu.
Sânii erau în mijlocul oglinzii. Mici, întocmai ca ai lui
Makiko. Sfârcuri cafenii și proeminente. Șoldurile mele n-aveau nici o formă, dar era carne în jurul buricului, urme de întindere care se arcuiau la laturi. Ceea ce mai rămăsese din ziua de vară intra pe ferestruica băii, nedeschisă, ca întotdeauna, amestecându-se molcom cu lumina fluorescentă
de deasupra. Habar n-aveam de unde venea sau unde se ducea, dar se părea că acest lucru care mă conținea pe mine, acest lucru care-mi păstra forma, avea să plutească acolo pe vecie.
CARTEA A DOUA
8. UNDE ȚI-E AMBIȚIA?
— Bine, ce ziceți de asta – dacă soțul tău are o problemă la rinichi? La amândoi. E în stare foarte proastă și are nevoie de unul nou. Să zicem că ești singura care-l poate ajuta, dându-i un rinichi de la tine, și o să moară, fără îndoială, dacă nu i-l donezi. Ce faci? I-l dai?
Aya a pus întrebarea la mult timp după ce ne-am terminat desertul. Gheața din paharele noastre se topise. Era vremea să
plecăm.
Ieșisem cu câteva dintre fetele de la vechiul meu loc de muncă să prânzim în oraș. N-aș zice că eram prietene, dar când ne-am revăzut acum doi ani, la nunta lui Yuko, Aya a propus să ne întâlnim de două ori pe an. Toate eram cam de aceeași vârstă, cu un an mai mult sau mai puțin. Părea că doar cu puțin timp înainte lucram toate la librărie. Cum se face că
a fost acum zece ani? Spun asta, dar fiecare dintre noi s-a schimbat, mai ales în ultimii ani, și, din cauză că nu ne vedem decât rar, suntem toate pe lungimi de undă diferite. Pentru cineva din exterior, probabil că nici nu păream să fim un grup de prietene. Sunt sigură că fiecare are lucruri mai bune de făcut, însă nici una dintre noi, cele cinci, n-a lipsit vreodată de la întâlnire.
Întrebarea era dacă i-ai da sau nu un rinichi soțului tău muribund.
Pentru toate în afară de mine era o chestiune foarte pertinentă. Toate erau măritate, cele mai multe aveau și copii.
Conversația nu dădea semn că se stinge.
— Ei, haide!
— Nu știu…
— Chiar așa?
Își împărtășeau părerile, se arătau uluite sau dădeau din cap înțelegătoare la ceea ce aveau de spus celelalte. Când Yuko a observat că paharele erau goale, a întrebat:
— Mai luăm un rând?
Toate au zis că da și au mai comandat un pahar de ceea ce băuseră. Yuko s-a uitat la mine:
— Şi tu, Natsuko?
— Doar apă, am zis.
Le ascultam, dar nu-mi puteam scoate din minte ce mâncaserăm la prânz. Nu știu cine a ales acel loc, și nici măcar nu auzisem vreodată de clătite, însă era evident că nu erau potrivite ca fel principal. Închipuiți-vă cea mai jalnică plăcintă
de pe pământ, nesigură dacă e gustare sau desert. Şi, fiind un local cu specific, nu se serveau decât clătite. Aș fi putut să
mănânc un vraf întreg, și tot mi-ar mai fi fost foame. Şi apoi, din câte știu eu, nimic care are moț de frișcă nu poate fi numit prânz.
— Mda, ei bine, eu aș face-o, a zis Yoshikawa din capătul mesei.
Avea treizeci și opt de ani, de aceeași vârstă cu mine, și un soț mai tânăr, care cred că era osteopat. Aveau un copilaș.
Yoshikawa se dădea în vânt după toată chestia cu „trăiește natural”. Nu se machia niciodată și era întotdeauna îmbrăcată
