că există un fel de adevăr în viață? Dar știi ceva? Nu toate merg așa. Unele lucruri nu merg deloc așa.
Makiko a continuat, dar nu auzeam ce spune. Midoriko și-a privit mama și a țipat:
— N-ai dreptate. N-ai dreptate. Cum rămâne cu tot… tot…
tot…, a zis de trei ori, după care s-a prăbușit pe podeaua bucătăriei, hohotind la fel de tare ca înainte.
Makiko a încercat să curețe cu degetele oul din părul lui Midoriko, dându-i după urechi șuvițele năclăite. A mângâiat-o pe spate la nesfârșit, fără să scoată nici un cuvânt.
*
Dragă jurnalule,
Mama a zis că-și poate lua un pic de timp liber în august, casă ne putem duce la Natsuko. N-am fost niciodată la Tokyo, așacă cred că simt un pic de entuziasm. Glumesc. Sunt super-entuziasmată. N-am mai fost cu shinkansen -ul și n-am văzut-o de o veșnicie pe Natsuko. Abia aștept!
Midoriko
Dragă jurnalule,
Bine, deci ieri, în toiul nopții, mama m-a trezit. Iar vorbea în
somn. M-am ridicat în capul oaselor ca să ascult, așteptându-mă să spună ceva amuzant, ceva la întâmplare. Dar, din senin,a răcnit: AM NEVOIE DE O BERE AICI! N-am știut ce să fac. Numă puteam opri din plâns. N-am mai putut să adorm la loc. Aș
vrea să nu trebuiască să suferim. Nici unul dintre noi. De ce nupoate să dispară totul și gata? Îmi pare așa de rău pentru mama.
Midoriko
După ce Makiko și Midoriko au adormit, m-am uitat în rucsacul lui Midoriko, i-am scos jurnalul și l-am citit la lumina de lângă chiuveta din bucătărie. Paginile erau pline de însemnări și de desenele astea pe care le face din nenumărate pătrățele. La lumina slabă și cenușie, scrisul ei părea că
tremură. Dar cu cât mă uitam mai mult la el, cu atât mă
întrebam dacă nu cumva ochii mei tremură, sau poate lumina dintre ochii mei și pagină. Am stat douăzeci de minute să citesc până la capăt însemnările, și când am terminat le-am recitit pe toate, apoi m-am întors în cameră și am strecurat jurnalul la loc în rucsac.
N-am mai apucat să aprindem artificiile. A doua zi dimineață, Makiko și Midoriko s-au întors la Osaka.
— Nu mai puteți sta o noapte? am întrebat, dar știam că
n-au cum.
— Îmi pare rău, a zis Makiko. Trebuie să lucrez în seara asta.
Așa că m-am răsucit spre Midoriko.
— Şi tu? Nu vrei să mai stai un pic? E vară, nu? Poți sta cât de mult vrei.
Midoriko a zis că mergea cu mama ei.
Pe când își făceau bagajul, m-am uitat pe fereastră.
Cunoșteam fiecare mașină din parcare. Strada avea aceeași culoare ca întotdeauna. Se vedea până la capăt. Mi-am amintit cum arăta Midoriko cu două zile în urmă, când se întorcea de la plimbare. Mergea cu mâna pe borsetă. O priveam de la această fereastră. Picioarele ca niște bețe, venind pe stradă.
Scena nu avea nimic special, dar aveam impresia că era o
imagine la care aveam să revin mereu. Midoriko și Makiko și eu încă acolo, în aceeași încăpere, dar asta părea să fie deja o amintire. M-am răsucit. Midoriko își prindea părul la spate, dar nu prea reușea. Am îndemnat-o să-și roage mama s-o ajute, dar mi-a spus că se descurca și și-a încleștat buzele peste elasticul negru.
Am coborât în stradă. Eu duceam geanta de voiaj a lui Makiko, pe când Midoriko își ducea rucsacul. Căldura și umiditatea erau exact la fel ca acum două zile, când noi trei am venit pe jos din stație. Umblând pe trotuare și alunecând pe lângă tot soiul de sunete, am transpirat groaznic până am ajuns la trenul care ne-a dus la Gara Tokyo.
Makiko avea același machiaj gros ca atunci când ne-am întâlnit pe peron. Mai era ceva timp înainte de sosirea trenului lor. Am intrat prin magazinele de suveniruri, ne-am uitat la revistele îngrămădite pe tarabe și am șezut pe o bancă aproape de panoul cu orarul și de porțile spre peroane, unde am lăsat valuri nesfârșite de oameni să se spargă peste noi. Nimic nu se schimbase în aceste două zile.
Am întrebat-o pe Makiko dacă voia niște lapte de soia.
— Lapte de soia?
— Da, lapte de soia. Se spune că e foarte bun pentru femei.
Hai să luăm.
— N-am gustat niciodată, a zis Makiko și a râs.
— Nici eu. Haide. Şi tu, Midoriko. Hai să-l încercăm.
Curând ne-au mai rămas cinci minute.
— Hei, Midoriko. Cumpără-ți ceva de ăștia.
I-am înmânat cinci mii de yeni. Ea s-a uitat la mine, nevenindu-i să creadă.
— Te rog, a zis Makiko scuturând din cap. Nu trebuie să
