cu adevărat pe undeva prin lume. Înțelegi ce vreau să zic? Nu doar în filme. Ce spun eu e că în clipa aceasta, pe această
planetă, sunt oameni care trec prin cele mai rele feluri de durere imaginabile. De exemplu, cum e să arzi? Sau să ți se smulgă dinții? Lucrurile astea chiar se întâmplă. Sau, știu eu, să fii gâdilat până mori? Mă rog, poate că nu. Dar ce zici de ciupercile alea otrăvitoare care te fac să râzi așa de tare, că pici mort? Asta ar fi cel mai rău, jur. Să râzi până mori? Ce coșmar!
Sau…
Făceam asocieri libere, însă Midoriko nu-mi împărtășea entuziasmul. A clătinat din cap ca să-mi semnaleze să mă
opresc.
— Scuze, am zis și m-am întors iar spre ecran – când s-a întâmplat.
O bufnitură enormă, ca și cum ceva de mărimea apartamentului meu tocmai străpunsese zidul. Nu mai fuseserăm așa speriate de la începutul serii. Practic, am sărit până-n tavan. Ținându-ne de mâini cât de strâns puteam, ne-am întors să vedem ce era. Prin întunericul din bucătărie am zărit-o pe Makiko stând în ușa deschisă. Lumina selenară
a lămpii din hol îi desena silueta.
De vreme ce lumina venea mai ales din spatele ei, era greu să-i vezi fața, dar nu încăpea nici o îndoială că era beată criță.
Nu că ar fi bolborosit, s-ar fi clătinat sau ar fi duhnit a băutură. Dar era beată, beată rău. Asta era limpede.
Makiko a anunțat:
— M-am întors, și a încercat să se descalțe, dar și-a dat seama că o făcuse deja.
În scurta luptă cu încălțămintea-fantomă călcase cu un picior pe celălalt, iar acum se uita în jos nedumerită.
— Te-ai descălțat deja, Maki, am informat-o.
— Ştiu, mă scărpinam doar, a zis intrând în cameră.
— De ce n-ai sunat?
Iritată de întrebarea mea, Makiko s-a încruntat și m-a privit țintă, cu sprâncenele înălțate. Toată fruntea îi era încrețită. Vedeam acum că avea ochii injectați.
— Mi-a murit telefonul. Vreau să zic, bateria.
— Se vând baterii la magazin.
— Chestiile alea costă prea mult. Makiko și-a azvârlit geanta pe mochetă. Arăt eu a găgăuță?
A traversat încăperea spre fotoliul-puf.
Îmi venea să strig: „Unde naiba ai fost?”, dar am reușit să
mă stăpânesc. În schimb, mi-am dres glasul, dar a fost mult mai sonor decât mă așteptam, ca atunci când îți dregi glasul ca să pui o întrebare importantă. Așa că mi-am dres din nou glasul, ca să semnalez că prima dată nu semnalasem nimic anume, numai că de data asta s-a înțepenit ceva și am început să sughiț. Când m-am oprit, în cele din urmă, Makiko s-a răsucit doar atât cât să mă vadă din șanțul pe care și-l făcuse în fotoliul-puf. Sprâncenele îi dispăruseră, iar genele de jos erau mânjite cu dermatograf negru. Pungile de sub ochi păreau mai negre și mai întinse. Urme de rimel îi stropeau pomeții. Transpirația îi strica fondul de ten, umplându-i fața de pete.
— Poate că ar trebui să te speli pe față, m-am pomenit zicând.
— Cine se sinchisește de fața mea?
Midoriko, care avea încă în mână dicționarul, ne privea din cealaltă parte a încăperii. „O, nu, mi-am zis. Dacă Makiko s-a
întâlnit cu fostul ei soț, tatăl lui Midoriko?” De dimineață, când plecase, zisese ceva despre întâlnirea cu un vechi prieten, dar de când avea ea prieteni la Tokyo? Dacă ar fi avut vreo cunoștință în oraș, ar fi apărut în discuție cel puțin o dată. Dar nu apăruse nimeni. N-avea nici un prieten la Tokyo.
Şi atunci cu cine băuse? Nu era genul ei să bea singură.
Nici una din noi nu suporta alt alcool decât berea. Makiko rezista la băutură un pic mai bine decât mine, dar nu era ceva care să-i placă. Şi apoi, nu-și văzuse sora de-un car de ani, și știa că o aștept, având grijă de fiica ei. Spusese că avea să
ajungă acasă la șapte.
Lucrurile trebuie să-i fi scăpat de sub control. O întâlnire neașteptată, care a dus la o întorsătură neașteptată a lucrurilor… Şi apoi s-a pomenit că era beată. Dar împreună cu cine? Chiar dacă Makiko își petrecea serile la bar, pălăvrăgind cu clienții, în adâncul ei era sfioasă. Dacă un tip intra în vorbă
cu ea, nu mi-o puteam imagina acceptând să bea cu el. Cu alte cuvinte, nu putea fi decât o singură explicație – fostul ei soț.
El era singura persoană din Tokyo cu care ar fi putut să fie.
Dar ar fi trebuit s-o întreb? „S-ar zice că cineva a băut zdravăn. Cine e norocosul?”
N-aveam cum să fac asta să sune lejer, ca și cum aș fi glumit. Putea să meargă la băut cu oricine poftea. Ea hotăra.
Nu era treaba mea, dar asta nu însemna că trebuia să-mi pice bine. Dacă ar fi zis că a ieșit cu niște fete pe care le cunoștea, m-aș fi arătat interesată și-aș fi întrebat despre ce vorbiseră, ce mâncaseră sau ce mai făceau prietenele ei. Dar nu voiam să aud despre fostul ei soț. Nici că putea să-mi pese mai puțin despre ce vorbiseră, cum se simțiseră sau ce-și spuseseră, ce regretau din trecut și ce-i preocupa în prezent. Dar de ce? Nu simțeam nici un pic de ranchiună împotriva lui. Nu erau resentimente care să persiste. Uitasem aproape totul despre el. Aproape că nu-mi mai aminteam fața lui. Sunt sigură că
Makiko se lupta cu niște emoții complicate. Ca soră a ei, voiam să-i fiu alături – dar n-aveam de gând să mă implic în nici o aiureală stârnită de fostul ei soț sau de orice alt bărbat. Nu voiam să aud. Așa că mi-am ținut gura.
— Fă un duș. O să te simți mai bine, am asigurat-o. A, da.
Am cumpărat artificii. Mă gândeam că, știi tu, de vreme ce voi două vă întoarceți mâine acasă, am putea aprinde niște artificii în seara asta, noi trei.
Fața lui Makiko a rămas înfundată în fotoliul-puf. A dat din cap, destul ca să arate că asculta.
