simt în acel fel. După câtva timp, mama a plecat la lucru și tata a ieșit și el, lucru rar. Am rămas acolo, plângând în colț, cu prosopul în gură. Makiko era acasă. Probabil că am făcut-o să întârzie la școală. Şi-a dat toată silința să mă înveselească.
Eram distrusă. Ei bine, la un moment dat mi-a spus:
„Natsuko, închide ochii o clipă. Nu-i deschide până nu zic eu”.
Şedeam acolo cu genunchii strânși la gură, plângând, și peste câteva minute Maki vine și zice: „Ține ochii închiși și hai cu mine”. Mă ia de mână, mă trage în sus, mă pune să fac vreo doi pași și-mi spune: „Bine, deschide ochii”. Când fac asta, peste tot sunt șosete și cârpe de bucătărie. Lenjeria mamei și o mulțime de șervețele atârnă de toate dulapurile și se ițesc din sertare, pe abajur și pe sfoara de rufe. Tot locul e plin. Și ea face: „Bine, Natsuko, hai acum să culegem struguri, doar noi două. Vezi strugurii? Sunt toți ai noștri”. Mă suie în cârca ei și eu întind mâna să le apuc, șosetele și lenjeria și celelalte.
Folosim o sită, cu toate găurile alea, în loc de coș. Makiko mă
ține bine de picioare și dă ocol camerei, zicând: „Uite, mai sunt și aici, ia-l pe ăsta”. Vrea să le iau pe toate. Nu știu. E adorabil,
dar cam trist, nu? Știam că nici măcar nu sunt struguri adevărați. Că doar nu-i puteam mânca, dar nu mă pot gândi decât la asta când cineva pomenește de culesul strugurilor.
Midoriko se uita în continuare pe fereastră. Curând, cabina noastră a început să coboare. Clădirile s-au făcut mai mari, iar pământul se apropia cu fiecare secundă. Luminile clipeau de jur împrejur.
— Hei, de ce ți-oi fi povestit toate astea?
Am scuturat din cap și am chicotit. După o pauză, Midoriko a scos pixul.
[Din cauza culorii]
Midoriko s-a uitat în ochii mei și a arătat spre violetul pal care se vedea pe fereastra ei, după care s-a concentrat iar asupra priveliștii. Cerul intra în trecut și în întuneric, brăzdat de nori ca niște urme lăsate de un deget obosit. Lumina care se prelingea printre nori avea nuanțe de violet, roșu blând și albastru adânc. Dacă priveai destul de departe, vedeai cum bate vântul. Părea că ar fi fost de ajuns să întindem mâinile ca să atingem acest strat înfășurat în jurul lumii. Își arăta culorile ca un cântec care nu se mai putea repeta niciodată.
— Așa e, am zâmbit. Hei, e ca și cum am fi înăuntrul unui bob uriaș de strugure!
Ziua se apropia de sfârșit. Cabina noastră scârțâia în vreme ce-și continua coborârea. Jos, la platformă, ne-a întâmpinat aceeași angajată. Când ne-a deschis ușa, Midoriko a sărit afară din cabină. Căldura zilei dispăruse, și transpirația dintre bluza mea și piele era rece. Aerul era plin de mirosul serii de vară.
7. TOT CE ȚI-E DRAG
Makiko spusese că urma să se întoarcă de la clinică pe la șapte, dar s-a făcut opt și în curând avea să fie nouă, fără să
dea nici un semn. Am sunat-o de nu știu câte ori, dar intra direct mesageria vocală. Fie se terminase bateria, fie închisese ea telefonul. I-am lăsat un mesaj. „Salut, Maki, ești bine? Sunt un pic îngrijorată. Sună-mă când primești mesajul”. Am apăsat pe „Trimite”.
Era ultima noastră cină împreună la Tokyo – dar presupun că, de vreme ce nu stătuseră aici decât două nopți, era un pic cam dramatic să-i zic „ultima”. Totuși, ce aveam să mâncăm?
Ar fi fost distractiv să luăm trenul spre o zonă mai frumoasă.
Mi-am zis că cel mai bine era s-o întreb pe Makiko, după ce se întorcea, dacă era ceva ce-și dorea foarte tare. Presupunând că se mai întorcea. M-am gândit să merg cu Midoriko la supermarket și să iau una, alta. Așa, cel puțin puteam să
mâncăm noi două. Dar nu mai aveam orez și, sincer, ultimul lucru pe care mi-l doream era să gătesc ceva la ora aceea. Și apoi, nu mă pricep deloc la gătit. Fără îndoială, după ce făceam mizerie în bucătărie avea să apară și Makiko.
— Când vine Maki, am putea să mergem iar la restaurantul chinezesc și să comandăm altceva, am zis. Sunt sigură că ajunge dintr-o clipă în alta.
M-am uitat peste rafturi, căutând cărțile pe care nu m-ar fi deranjat să i le dau lui Midoriko. Am răsfoit câteva reviste.
Midoriko scria în jurnal. Au trecut zece minute. Apoi douăzeci.
Apoi o oră. Nici urmă de Makiko.
— Hei, Midoriko. Vrei să mergem la magazin?
În acel moment era 21:15. Am lăsat pe măsuța de ceai un bilet: „SUNTEM LA MAGAZIN”. Apoi am plecat cu Midoriko.
Nu-mi plăcea gândul că lăsam ușa descuiată, dar asta am făcut.
Noaptea de vară era destul de umedă. Mirosea a ploaie.
Şlapii mei ieftini se uzaseră atât de tare, încât simțeam pe tălpi granulația asfaltului. M-am imaginat călcând pe un ciob de
sticlă care trece prin șlap, îmi despică talpa și-mi provoacă o sângerare puternică. Midoriko mergea cu câțiva pași în fața mea. Avea picioarele lungi și subțiri. Şosetele albe până la genunchi îi făceau gambele să arate ca niște oase. Asta m-a dus cu gândul la romanul pe care-l scriam – sau, mai exact, romanul la care nu fusesem în stare să scriu de nu știu câte săptămâni. De parcă aș fi avut nevoie să mi se amintească.
În magazin aerul era atât de rece, că-ți încrețea pielea. Am cercetat raioanele, uitându-ne la articolele de pe rafturi.
Midoriko văzuse destul. Rămăsese în urma mea, fără să aleagă
nimic.
— Vrei ceva dulce? Înghețată?
După ce a lăsat o vreme întrebarea atârnată în aer, a clătinat din cap.
— O să iau niște pâine pentru micul dejun, am zis, întinzând mâna spre raft. O să ne gândim ce să mâncăm la cină când se întoarce mama ta.
Interfonul de lângă ușa automată a sunat – ding-dong – și o ceată de copii s-a repezit în magazin, urmată de un grup de adulți care păreau să fie cu ei. Unii râdeau pe înfundate și erau aprinși la față, probabil beți. Se părea că se duceau să aprindă
niște artificii și se opriseră ca să-și completeze proviziile. Copiii cu pielea întunecată se învârteau în jurul coșului cu artificii de la casă, chirăind voioși. Midoriko se uita la ei de lângă un raion din apropiere.
— Hai să luăm și noi câteva, am zis.
