De data asta n-am primit nici un răspuns. A pornit repede spre noua noastră destinație. Am încercat cât am putut să țin pasul cu ea.
Dragă jurnalule,
Acum o să scriu despre sâni. Nu-i aveam, dar cresc, semăresc, indiferent dacă-mi place sau nu. De ce? De unde vin?
De ce nu pot să rămân așa cum sunt? Unele fete și-i arată întreele. Țopăie și-i scutură, ca să vadă ai cui sunt mai mari. Și băiețiiobservă, fără îndoială. Dar de ce e toată lumea așa de încântată
de ei? Sunt eu așa de ciudată? Îi urăsc. Urăsc faptul că seîntâmplă asta. Urăsc asta tare de tot, o urăsc de moarte. Darmama e la telefon cu o clinică, zicând că vrea ca sânii ei să fiemai mari. Trebuie să știu ce spune, așa că stau pe aproape șiascult. Aud totul. „De când am născut”, zice ea. E întotdeaunaaceeași poveste despre alăptarea mea. Idioată. Păi, vrei să-ți fiecorpul ca înainte? Atunci de ce m-ai mai făcut? Viața ți-ar fi fostmai bună dacă nu mă aveai. Gândește-te ce grozav ar fi fosttotul dacă nici una dintre noi nu se năștea. Fără fericire, fără
tristețe. Atunci nu ni s-ar fi putut întâmpla nimic. Nu e vinanoastră că avem ouă și spermă, dar cu siguranță ne putemstrădui mai mult să nu le lăsăm să se întâlnească.
Midoriko
— Hei, Midoriko, hai să mâncăm ceva.
Ne-am uitat pe hartă ca să ne dăm seama ce opțiuni oferea parcul de distracții și am ales localul care părea cel mai mare.
Era trecut bine de amiază, așa că erau o mulțime de locuri libere. O chelneriță ne-a condus la o masă. Midoriko și-a scos din borsetă carnetul cel mic și l-a pus lângă mâna dreaptă,
apoi și-a șters fața cu o shibori 1 care a sosit odată cu apa. Am cercetat fiecare mâncare din meniu. Eu am ales stridiile prăjite, iar Midoriko, orezul cu curry.
— Nu știu cum reușești.
În cele două ore și jumătate de dinainte, Midoriko s-a dus de la o atracție la alta, fără să se abată din drum. Ca să ajungă
la cât mai multe posibil, a cercetat timpul de așteptare și apoi ne-a dus pe cel mai eficient traseu. S-a dovedit că-i plăceau cel mai mult atracțiile rapide, dar numai vederea felului în care trenul de montagne-russe urca până în punctul în care se năpustea în jos îmi trimitea fiori pe șira spinării. Îi făceam semn cu mâna lui Midoriko când o vedeam la coadă. Uneori făceam o poză cu telefonul, sau îmi apăram ochii de soare cu palma și îi mijeam, încercând să-mi găsesc nepoata, care era legată pe scaun și dispărea în cer. Alergam ușurel de colo-colo, încercând să nu-i pierd urma. Priveliștea chestiei ăleia care se răsucea prin aer sau se năpustea în jos pe șine cu viteză uriașă
mă sleia de puteri.
Am dat pe gât tot paharul cu apă.
— Fără îndoială, ești născută pentru asta. După toate atracțiile alea, nu pari deloc amețită. Cum ea a ridicat din umeri, am adăugat: Ştii că multor oameni li se face rău acolo?
În urechi ai tuburile astea, da? Ele îți păstrează echilibrul. Dar când ești învârtit tare de tot, ca atunci când ai rău de călătorie, urechile nu mai înțeleg bine ce le spun ochii, și simți că îți vine să vomiți. Cam ca atunci când ești beat. Dar tu n-ai nimic?
Zău?
[De ce se îmbată oamenii mari?]
Midoriko a ridicat mult carnetul, ca să fie sigură că văd.
De ce se îmbată oamenii mari? M-am gândit la asta. De ce bem? Nu beam decât bere, și rareori mi-a plăcut gustul ei.
Sunt beată și mi-e rău înainte să-mi dau măcar seama ce mi s-a întâmplat. Însă a fost o vreme. Timp de câțiva ani după ce am venit în oraș, beam așa de mult, că-mi pierdeam cunoștința
1 Prosop înmuiat în apă fierbinte.
și vomitam totul. În drum spre casă, singură, îmi cumpăram cea mai ieftină băutură pe care o găseam – chiar dacă avea un gust groaznic. După aceea trebuia să stau în pat vreo două
zile, fără să mănânc, doar eu și gândurile mele cele mai negre.
Zilele se scurgeau la infinit, ca și cum aș fi pus unul peste altul cuburile astea stupide – toate de aceeași culoare, aceeași formă. Nu că lucrurile s-ar fi schimbat prea mult, dar cu siguranță sunt mai bune decât erau. Nu-mi prea place acum să mă gândesc la asta. N-o să mă mai pun niciodată în acea situație, dar, în același timp, eram eu. Credeam sincer că, dacă
nu făceam acele lucruri, n-aș fi putut suporta să înfrunt încă
o zi.
— Nu știu. Probabil pentru că băutura te face să te simți altcineva.
N-am găsit altceva mai bun. Când m-am auzit spunându-i asta lui Midoriko, am avut impresia că, de fapt, nu eu eram cea care vorbea, și mi-am dres glasul de câteva ori.
— Ești întotdeauna tu însuți, nu? Din clipa în care te-ai născut, ești tu. Uneori oamenii se satură de asta. Presupun că
de aceea. Rosteam cuvintele așa cum îmi veneau: Viața e grea, dar trebuie să continui să trăiești până mori, știi ce zic? Uneori trebuie pur și simplu să evadezi din propria-ți viață.
Am dat drumul aerului din piept, golindu-mi complet plămânii, și m-am uitat în jur. Difuzoarele de pe tavan turuiau cifre la nimereală, iar chelnerițele alergau între mese și cărucioarele cu care aduceau mâncarea. La masa de lângă noi, o mamă certa o fetiță care părea prea micuță ca să se descurce.
Se uita la mamă nevenindu-i să creadă, încruntându-se, cu gura închisă strâns. Părul, prins în codițe, se legăna aproape de buzele ei subțiri.
— Presupun că oamenii au nevoie să fugă de ei înșiși.
Nu-mi ceruse nimeni să continui, dar am vorbit mai departe.
Sau de toate lucrurile pe care le cară după ei – trecutul, amintirile, toate astea. Însă pentru unii oameni acel soi de evadare nu e destul. Nu vor să se mai întoarcă la ei înșiși, așa că hotărăsc să nu mai trăiască. Dar cei mai mulți nu pot, am continuat sub privirea fixă a lui Midoriko. Așa că beau tot timpul și încearcă să facă asta să dispară. Totuși, nu-i numai
băutura. Sunt și alte căi de evadare. Oamenii ajung să facă
lucruri pe care nu vor să le facă, dar uneori n-au cum să
