De aici își luau clienții?”
— La Chanel? Asta-i o tâmpenie.
— Ştiu. Nici vorbă de așa ceva, nu? Adică, ne-am dat seama că erau mai tinere decât ziseseră, dar nu chiar așa de tinere. A fost o greșeală nevinovată. Erau împlinite pentru vârsta lor. Oricum, An a dispărut. Nu știe nimeni unde s-a dus.
— Şi Nozomi?
— M-am dus s-o văd la spital. Makiko a luat o cutie de bere, s-a răzgândit și a pus-o la loc. Era în salon, cu fața și umerii în bandaje și atele. Falca îi era făcută praf. Nu putea să
mănânce nimic. Avea o mască de metal pe jumătatea de jos a feței, cu tuburi care treceau prin ea. Tuburile alea o țineau în viață. Când am intrat, nu putea să se miște. Avea ochii umflați tare. Dar mi-am dat seama că m-a recunoscut. Deși gura îi era bandajată, încerca să vorbească. A încercat și să se ridice în capul oaselor, iar eu am zis: „Nu te mișca, scumpo, stai unde ești”. M-am dus să mă așez lângă ea și am oftat: „Măi, să fie, fato!” Însă voiam să fiu pozitivă și s-o fac să râdă. Am zis: „Ești
fata cu masca de fier, în carne și oase”. Dar nu avea habar despre ce vorbesc. Presupun că n-a văzut filmul. Am stat acolo cam o oră, povestindu-i ultimele necazuri ale lui Coco și despre unul dintre clienții noștri obișnuiți care a câștigat un purcoi de bani cu un bilet din cele care se răzuiesc. Nu putea să
vorbească, dar se uita tot timpul la mine ca și cum ar fi zis:
„Da, da, te ascult”. I-am povestit toate prostiile alea, știi? I-am promis c-o să mai vin. Făceam: „Vrei ceva? Un yoyo? O să-ți aduc unul din cele care luminează”. Asta a făcut-o să
zâmbească. Am întrebat-o dacă vine mama ei, și ea s-a uitat în altă parte. Coco ne-a spus că mama lui Nozomi locuiește în Kyushu. Dar ascultă aici. Mama n-are decât treizeci de ani. Îți vine să crezi? A născut-o pe Nozomi când avea vreo șaisprezece ani. Însă mai avea doi copii, făcuți cu alt bărbat, după Nozomi, așa că avea destule pe cap. Totuși, Nozomi a zis c-o să vină.
Am zis că e grozav și i-am spus că o s-o revăd curând. Dar când m-am ridicat să plec, a început să arate spre pix și hârtie, ca și cum voia să scrie ceva. I le-am dat și, încet, mi-a scris un bilet: „Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru bar”. „Ce tot spui?
Nu-ți cere scuze. După toate prin câte ai trecut, am zis, mângâindu-i picioarele. E în ordine, e în ordine. Nu-ți face griji.
O să te faci bine. Suntem puternice, o să învingem asta”.
Voiam să-i zâmbesc, dar nu-mi puteam stăpâni plânsul.
Plângea și ea, și bandajele i se udau. Eu doar stăteam acolo, mângâindu-i picioarele, știi?
Dragă jurnalule,
În ultima vreme mă doare capul ori de câte ori mă uit la ceva.
Capul îmi zvâcnește tot timpul. Toate lucrurile acelea intră înmine prin ochi, dar cum ies? În chip de cuvinte? De lacrimi? Şidacă lucrurile acelea nu mai vin? Şi dacă n-o să mai pot vorbisau plânge? Tot ce e legat de ochii mei o să crească, o să fie totmai mare, făcând să-mi fie și mai greu să respir. În cele dinurmă, o să fie așa de rău, încât n-o să pot deschide ochii.
Mi-am lăsat mâna să cadă de la gură, unde o dusesem fără
să-mi dau seama, și m-am uitat la Midoriko, care dormea
dusă. După aceea eu și Makiko ne-am băut berea în tăcere.
Culeseserăm toți biscuiții din bol, lăsând doar arahidele.
Televizorul era încă deschis, transmițând Olimpiada de la Beijing. La sunetul unui fluier, atât de metalic încât părea fals, înotătorii au plonjat în piscină. În formă perfectă, atletele în costum de înot despicau suprafața cu spatele lor suplu, săpând cu brațul stâng și cu cel drept, ca și cum ar fi sculptat prin apă.
Makiko a luat telecomanda și a schimbat canalul. O
formație japoneză pe care n-o știam zbiera peste văicăreala chitarelor: „Iubirea mea adevărată/ Întoarce-te în inima mea”.
Ne-am pierdut o vreme în gânduri, privindu-i cum cântă, dar curând ne-am plictisit și am schimbat iar canalul. De această
dată erau știri. Comentatorii ziceau că creșterea în sondaje provocată de remanierea cabinetului va influența alegerile generale din toamnă. Apoi emisiunea s-a terminat. A urmat un raport special despre strategia de marketing a firmei Apple pentru iPhone, pe care tocmai îl lansase. Am privit o vreme fără să spunem nimic. Apoi Makiko a schimbat iar canalele.
Era o emisiune locală, și diferența de calitate a producției sărea în ochi. Titlul impunător din dreapta sus era „PROBA FOCULUI”. Aparatul de filmat urmărea o copilă care-și găsea numele în lista de la avizierul unuia dintre cele mai bune licee private, apoi imaginea s-a lărgit, arătând-o pe mama care o îmbrățișa și plângea de fericire. „Am trudit din greu ca să
ajungem aici, suspina mama ducându-și batista la nas. Ştiu că fata mea e dotată. Vreau să meargă până la capăt”.
Operatorul a întrebat-o ceva. „Păi, evident, Universitatea din Tokyo”. Se părea că acea secvență fusese filmată cu doi ani înainte, pentru că acum echipa de filmare se pregătea să vadă
unde a ajuns fata. Au pus o reclamă la un sortiment nou de ramen la cutie, apoi la shochu 1, la unsoare pentru hemoroizi și la o băutură energizantă, pe care le-am urmărit conștiincioase, în tăcere.
1 Băutură distilată din orez sau orz, cartofi dulci etc.
— Uită-te la toate astea, a zis Makiko.
Cutii de bere goale pe masă și pe mochetă, dar mai erau și în coșul de gunoi din bucătărie. Nu mă interesa câte cutii am golit, dar știam că îmi depășisem cu mult limita. Totuși, cine știe de ce, eram convinsă că nu sunt beată. Nu eram nici măcar obosită. M-am uitat la ceas. Era unsprezece. Makiko a zis că
avusese o zi lungă și era vremea să tragă pe dreapta. A scos din geanta de voiaj o bluză și niște pantaloni de trening și s-a schimbat. Eu m-am dus să mă spăl pe dinți. De îndată ce am terminat, Makiko a intrat la rândul ei în baie. M-am culcat lângă Midoriko, iar Makiko s-a întins să stingă lumina, apoi s-a așezat lângă mine. Am simțit în părul ei o undă de ceva chimic.
După ce m-am lungit acolo, în întuneric, cu ochii închiși, am avut impresia că creierul îmi fusese demontat, împachetat și expediat. Nu puteam să adorm. Încălzită ca și când aș fi avut febră, mă tot suceam și mă răsuceam în spațiul mic dintre ele două. Simțeam furnicături în tălpi. Păreau să se fi îngroșat.
Capul îmi era limpede ca lumina zilei, dar eram cu siguranță
beată. M-am zvârcolit, prinsă în capcană în propriul trup, respirând greu.
În spatele pleoapelor vedeam un amestec de modele care dansau și se destrămau. Iar și iar. Mergeam pe un hol pustiu, plin de mirosul pătrunzător de dezinfectant. Când am deschis o ușă am dat de Nozomi, culcată pe patul ei de spital.
Bandajele mă împiedicau să-i văd fața. Paisprezece ani. Mi-am amintit de vremea când aveam eu paisprezece ani. Prima zi în care am scris un CV. Am mințit, spunând că eram la liceu, și am fost angajată la o fabrică din cartier. În drum spre locul de muncă m-am rujat la drogherie, folosind o mostră care fusese consumată aproape complet. Munca mea era inspectarea unor baterii mici, să nu aibă scurgeri. Dacă lichidul roșu îți ajungea pe degete, intra în piele ca un tatuaj, lăsând o pată albastră.
