1 Felii sau bastonașe de cartofi prăjiți, cu condimente.
— Nu, trebuie să fi avut mai mult. Avea patruzeci și șase când a murit.
— Da, ai dreptate.
— Doamne, cum s-a ofilit, a zis Makiko. Nimeni n-ar trebui să piardă așa de multe kilograme.
Ne-am oprit ca să sorbim din bere. O auzeam cum coboară
pe gâtlej. Apoi am tăcut.
— Hei, ce e cântecul ăsta? a întrebat Makiko uimită. E
frumos.
— E Bach.
— Bach? Zău?
Nu știu de câte ori se repetase, dar coloana sonoră din Bagdad Café conținea și primul preludiu din Clavecinul bine temperat al lui Bach. Cafeneaua din deșertul încins din sud-vestul american, un loc care văzuse de toate. Într-o zi apare o femeie albă foarte grasă, și viața tuturor devine mai ușoară. În ultima scenă e puștiul ăsta negru care cântă Bach. Nu spune niciodată vreun cuvânt, și sunt sigură că e cu spatele la aparatul de filmat. A trecut ceva timp. Makiko a închis ochii și și-a lăsat capul să se legene pe melodie. Cu pungi mari sub ochi. Îi vedeam tendoanele gâtului. Ridurile aflate de o parte și de alta a gurii erau adânci, și pomeții îi erau mai pronunțați decât îmi aminteam. Preț de o clipă am văzut cum arăta mama în lunile de dinainte să moară, împuținându-se sub ochii noștri pe patul de spital sau pe salteaua ei, acasă, între internări. A trebuit să mă uit în altă parte.
Dragă jurnalule,
Mama și cu mine nu prea vorbim. De fapt, nu vorbim deloc.
Şi Jun se poartă destul de rece. Poate că s-a gândit că o iaupeste picior deunăzi, dar zău că nu făceam asta. Mi s-a părutdoar că e ciudat. Totuși, de ce ar trebui să-i explic? Mama nuface nimic altceva decât să se intereseze de implanturilemamare. M-am prefăcut că nu mă uit, dar ea oricum e preaocupată să se gândească la sâni ca să observe. E ceva serios?
Adică, de ce? Nu înțeleg în ruptul capului. E scârbos, chiar nuînțeleg. E așa de… așa de… așa de scârbos! Așa de scârbos! Am
văzut cum arată. Am văzut la televizor și pe internet. E chirurgie.
Te taie. Te despică, să te poată umple, literalmente. Doare. Cea apucat-o? Ce naiba a apucat-o? E idioată, cea mai mareidioată. Deunăzi, la telefon cu o clinică, a zis că-i lasă să pună
pe internet fotografii ale întregii proceduri, ca să o facă gratis.
Asta înseamnă că fața ei o să fie în reclamele lor din reviste șipe site-ul lor. Cum naiba poate să facă așa ceva? E cel maiprostesc lucru pe care l-am auzit vreodată. Idioată, idioată,idioată. Mama mea e o idioată. Mi se pare că am durerea astagroaznică de ochi de marți încoace. Nu-i pot ține deschiși.
Midoriko
— Ah, s-a terminat deja, a zis Makiko mijindu-și ochii. Cele bune nu sunt niciodată destul de lungi.
Următoarea melodie era instrumentală, cu ritm vioi.
Makiko s-a ridicat să se ducă la baie. Am scos din ambalaj o felie de camembert și am mușcat vârful. Uite-o, nu e, ca o după-amiază de festival, melodia s-a terminat în mai puțin de un minut, lăsând locul lui „Calling You” în versiunea lui Bob Telson.
— Deci, barul, a început Makiko când s-a întors de la baie.
— Da? am zis, rupând un biscuit și ronțăind partea fără
brânză.
— Am avut tot soiul de probleme.
— Hei, ce mai face Coco? am întrebat.
— Păi, știi, barul nu-i decât un șir de bătăi de cap. Avem afară firma asta, chiar în față, firma asta de-a dreptul uriașă.
— Cât de mare?
— Mare. Cu litere mari. CHANEL. Cu lumini galbene de jur împrejur. Care dintre fete ajunge prima o bagă în priză. E o priză chiar acolo, în perete, știi? Pentru curent. Ei, acolo o băgăm în priză. Și apoi, din senin, tipul care are tutungeria de alături zice: „Hei, ăsta-i curentul nostru”.
— Cum?
— Face: „Trebuie să ne plătiți tot curentul furat”.
— Priza e la vecin?
— Îhî.
— Nu-i acoperită, ceva în genul ăsta?
— Exact. Dacă e o priză deschisă, o poate folosi oricine, nu? Cine se gândește la asemenea rahaturi? Că electricitatea e a mea sau chestii de-astea. Ştii ce zic? Aparține tuturor, evident. În timp ce vorbea, Makiko a mușcat dintr-o fâșie de pastramă. Însă Coco și-a ieșit din minți. Serios. A devenit chestia asta uriașă. La început, tipul zicea doar: „Ştiați ce faceți?” Apoi a dat-o pe: „Nu, serios, trebuie să-mi plătiți pentru tot”.
— Despre cât este vorba?
— Păi, presupun că firma e acolo dintotdeauna. Poate că
de vreo cincisprezece ani. Aprinsă câteva ore pe zi, timp de cincisprezece ani.
