— A fost în miezul zilei?
— Da, eram doar eu acasă.
— Oho. Păi, știu că putem spune o grămadă de lucruri rele despre mama, dar pentru o femeie care trebuia să se descurce singură, a zis Makiko solemn, chiar că a făcut tot ce i-a stat în puteri.
Am dat să spun că de aceea a murit așa de tânără, dar mi-am ținut gura.
Dragă jurnalule,
Deci. Azi, în pauză, toți vorbeau despre ce vor să fie când sefac mari. Nimeni n-avea în minte ceva anume. Nu că eu aș avea.
Apoi toți au început cu: „Hei, Yuri, Yuri, tu ești așa de frumușică,ar trebui să fii cântăreață, ori manechin”, și ea făcea: „Terminațicu asta”.
Pe drum spre casă am întrebat-o pe Jun ce vrea să se facă.
Ea a zis: „O să conduc un templu”. Tatăl și bunicul ei sunt preoți.
Întotdeauna îi văd pe motociclete, cu robele fluturând. Când am
întrebat-o ce fac preoții, a zis că citesc sutre la nunți șiînmormântări. N-am fost la nici o înmormântare. Am întrebat-oce trebuie să facă pentru a deveni preoteasă, și a zis că este otabără unde poate merge după ce termină liceul. Stai acolo ovreme și te pregătești. Am zis: „Femeile pot face asta?” Ea a zis:
„Evident”.
Jun mi-a explicat că există diferite feluri de budism, și cândGautama a ajuns la iluminare le-a spus discipolilor ce să facă șicum să-l urmeze, iar ei continuă să facă asta până în ziua deazi. După spusele lui Jun, iluminarea este când ai ajuns peculmea pregătirii. Ceva se pare că se declanșează, iar înmomentul acela îți dispare din minte până și ideea că totul esteunul și unul este totul, și îți dai seama că ești universul și că nuexistă nici un tu. A zis că și oamenii pot să devină Buddha, dar,sincer, nu pricep care-i diferența față de iluminare sau ce-o fi.
Oricum, despre asta e vorba în budism. Şi de aceea preoții citescsutre la înmormântări. Ca persoana care a murit să poată
deveni un Buddha.
Dar ceea ce mi s-a lipit pe creier a fost altă afirmație de-a ei.
O femeie nu poate să devină Buddha nici dacă moare. Pentrucă femeile se presupune că sunt murdare. Acum multă vreme,toți acei oameni importanți au scris că femeile sunt murdare șică ăsta e un lucru foarte rău. Așa că, în esență, ca să devii unBuddha trebuie mai întâi să te reîncarnezi într-un bărbat. Cenaiba mai e și asta? N-am priceput, așa că am zis: „Jun, cumfaci asta?” Şi ea mi-a răspuns: „Nu știu”. Am întrebat-o cumpoate să creadă așa niște aiureli. După aceea a fost tarestânjenitor.
Midoriko
Scufundată în fotoliul-puf, Midoriko s-a răsucit pe o parte și s-a uitat la raftul de jos din biblioteca mea.
Pe rafturile de jos țineam cărțile broșate pe care îmi închipuiam că n-o să le recitesc niciodată. Numele de pe cotoare, Herman Hesse, Raymond Radiguet și Kyusaku Yumeno, toate erau decolorate de soare. Împăratul muștelor, Mândrie și prejudecată, și cele de Dostoievski, Jucătorul,
Însemnări din subterană și Frații Karamazov. Cehov, Camus, Steinbeck, Odiseea și Cutremurul din Chile1. Erau, indiscutabil, giganți ai literaturii; dar, privită din alt unghi, această
înșiruire de clasici era un simbol rușinos, chiar umilitor, al faptului că acceptam să mă ploconesc în fața înțelepciunii canonice, atitudine care mă marca incontestabil ca amatoare.
Deși trebuie să recunosc că atunci când m-am uitat peste titluri a plutit înapoi spre mine ceva din impresia de confrun-tare – sau de stimulare – pe care am avut-o când le-am citit prima oară. Îmi amintesc perfect cum ședeam pe scările de ciment atât de mult, încât îmi îngheța fundul și picioarele aproape că-mi amorțeau. Ciudat cum lucrurile alea mi-au trezit dorința de a le reciti cândva pe toate.
Pe cele mai multe le-am cules de prin anticariatele din Osaka, dar Lumină de august a lui Faulkner și Muntele vrăjit și Casa Buddenbrook ale lui Thomas Mann le-am primit de la un tânăr care a apărut într-o zi în bar. Era după ce muriseră
mama și Komi, când eram în primul an de liceu. Nu-mi amintesc numele tipului, cu atât mai puțin fața lui. S-a întâmplat pur și simplu să intre după ce a văzut firma noastră
strălucind pe stradă.
Nu voia să cânte karaoke sau să glumească sau să șadă
într-un separeu cu animatoarele. S-a așezat doar la bar și a cerut specialitatea de trei mii de yeni, cât poți bea într-o oră.
White Horse cu apă. Asta îmi amintesc. La un moment dat m-a văzut citind în ușa bucătăriei și m-a întrebat ce carte era. Pe atunci nu m-aș fi considerat cititoare, dar nu mergeam niciodată la lucru fără un roman împrumutat de la biblioteca școlii și citeam atunci când nu erau clienți sau vase de spălat.
La bar trebuia să pretind că aveam optsprezece ani. Şefa mi-a mai zis și să nu le spun clienților că acasă nu eram decât eu și Makiko, pentru că în unii dintre ei nu puteai să ai încredere. S-a asigurat că povestea mea era la fel cu a lui Makiko, fiindcă pe atunci ea lucra un pic și acolo, suplimentar.
1 Autorul este Heinrich von Kleist (1777–1811).
Dacă întreba cineva, mințeam, zicând că mă născusem în 1976, ceea ce ar fi însemnat că aveam douăzeci de ani, și spuneam că mama murise cu câțiva ani înainte de cancer la sân (ceea ce era adevărat) și tata era șofer de taxi.
În perioada aceea, din motive pe care n-am reușit niciodată
să le aflu, simțeam tot timpul că-mi vine să urinez. M-am dus la doctor, dar mi-a spus că n-am nimic. Chestia asta a început din senin și a ținut-o așa vreo trei ani. Întâmplător, s-a suprapus perioadei în care Makiko, care pe atunci primea salariu de la localul yakiniku, lucrând de dimineața până
seara, a căpătat năravul să ronțăie tot timpul gheață. Zicea că
nu se poate opri, nici măcar când afară era frig, sau când îi era somn.
Nevoia permanentă de a urina era îngrozitoare. Puteam să
stau o jumătate de oră pe WC, până ce nu mai aveam în mine nici un strop de urină, dar după ce îmi trăgeam la loc chilotul și ieșeam de la toaletă simțeam că trebuie să fug înapoi. Asta era mai mult decât simpla nevoie de a urina. Uretra mea părea să fie plină. Nu mă puteam concentra. Oricât n-aș fi vrut, trebuia să mă întorc la toaletă. După câteva minute pe WC, în cele din urmă ieșea din mine, dar apoi mă simțeam groaznic –
era ca și cum aș fi fost silită să port un scutec murdar, care fusese înmuiat într-o fiertură scârboasă a întregii furii și resemnări din Osaka, în cea mai rea formă a lor. Am început să iau cu mine cărți la toaletă și să citesc oriunde mergeam. În zilele bune, asta putea să mă elibereze de acea senzație cumplită.
Nici un client, și cu siguranță nici o animatoare, nu mă mai întrebase ceva despre cărți, așa că atunci când tipul ăsta a vrut să știe ce citeam m-am tulburat și am ascuns cartea. Avea fața palidă și era îngrozitor de costeliv. Animatoarele încercau să-i atragă atenția cu chestii ca: „Vino, e mai comod pe canapea”, dar el le răspundea printr-un râset crispat, ca și cum i-ar fi fost frică de ele. Nici mie nu-mi vorbea prea mult. Mă întreb dacă măcar îi plăcea localul. Sau poate că nu despre plăcut era vorba. În orice caz, tipul a revenit, și nu doar o dată. Ședea întotdeauna în același loc și comanda aceeași băutură, pe care o sorbea pe parcursul orei stabilite, după care pleca acasă.
