Midoriko i-a aruncat mamei sale o privire neîncrezătoare, apoi a luat altă pâinișoară cu carne de porc. Apăsând cu degetele mari pernița albă, a rupt-o în două și s-a uitat la umplutură, pe care s-a pornit s-o atace cu sos de soia. Apoi a rupt jumătățile în jumătăți, a înjumătățit iar jumătățile și a înmuiat fiecare bucată în bolul cu sos de soia, care a înnegrit aluatul alb. M-am întrebat cât sos de soia poate să absoarbă
o singură pâinișoară cu carne de porc.
Makiko mi-a rostit numele, ca să mă facă să-mi iau ochii de la pâinișoară. Ieșise perfect curată din baia publică, însă
fața îi lucea deja de grăsime, iar luminile fluorescente nu erau deloc blânde cu ea. Îi vedeam textura pielii până la cel mai mic por.
Makiko a zâmbit larg.
— Auzi, pe cinstea mea, copila asta e așa de afurisit de drăgălașă câteodată, că nu mă pot abține să n-o pup când doarme.
Şi-a fluturat bețișoarele spre ea, zâmbind cu gura până la urechi, ca și cum ar fi fost vreo petrecere-surpriză. Jenată
pentru Midoriko, m-am uitat la ea și am văzut că își privea mama cu o intensitate incredibilă.
Makiko a ripostat râzând, ceea ce a făcut-o pe Midoriko să-și dubleze eforturile. Privirea i s-a intensificat, de parcă
ochii aveau să-i iasă de-a binelea din orbite. După o tăcere atât de ridicol de jenantă, încât cuvântul „jenantă” n-o descria destul de bine, Makiko a trântit cana de bere pe masă.
— Ce-i? a întrebat-o pe Midoriko fără să ridice vocea. La ce
te holbezi?
Midoriko s-a răsucit într-o parte să se uite țintă la poezia chinezească de pe perete, apoi a pus carnetul mai mic în mijlocul mesei, l-a deschis și a scris [EȘTI DEZGUSTĂTOARE]
cu litere de-o șchioapă, subliniind cuvintele de câteva ori. A apăsat așa de tare, că vârful pixului a sfâșiat hârtia. În cele din urmă s-a întors la pâinișoara care zăcea în bolul cu sos de soia și a înfulecat-o toată, părând să n-o deranjeze faptul că era complet îmbibată. Makiko s-a uitat de câteva ori la cele două
cuvinte subliniate, dar n-a avut nimic de spus.
După o scurtă tăcere, am întrebat-o pe Midoriko dacă n-a fost prea mult sos de soia, dar n-am primit nici un răspuns.
Zgomotul din bucătărie a continuat, presărat cu câte un
„Mulțumesc!” când proprietarul o auzea pe ospătăriță luându-și rămas-bun de la un grup de clienți. Noi trei am mâncat în tăcere, golind farfuriile, învăluite în zgomotul vioi care venea de la televizor.
Dragă jurnalule,
Deci, iar m-am certat cu mama din cauza banilor. Acum afost mai rău ca ultima dată. În toiul discuției am întrebat-o: „Dece m-ai mai adus pe lume?” Mă întreb asta tot timpul, dar eîngrozitor s-o spui cu voce tare, știu. Mi-a scăpat, pur și simplu.
Mama trebuie să fi fost furioasă rău, dar n-a zis nimic. A fostașa de neplăcut.
Nu știu. Cred că ar fi mai bine dacă n-am mai vorbi o vreme.
Adică, n-am face decât să ajungem iar la ceartă și aș spune cevarăutăcios. Ştiu că e în parte vina mea că ea trebuie să
muncească atâta. Ei, ce rost are să mă ascund după deget, e înîntregime din pricina mea. Mă supără așa de mult când mă
gândesc la asta! Vreau să mă fac mare chiar acum. Așa, aș
putea să lucrez și s-o ajut cu banii. Însă nu pot. Încă nu. Pemoment, tot ce pot face e să fiu drăguță cu ea, atâta doar că nupot face nici măcar asta. Uneori nu-mi pot stăpâni plânsul.
Aproape am ajuns în școala medie. Asta înseamnă încă treiani înainte să pot avea o slujbă. Dar nu vreau orice slujbă. Amnevoie de o calificare. Mama n-a avut niciodată o calificare. Iată
de ce am nevoie de una. La bibliotecă sunt toate cărțile alea carene ajută să ne dăm seama ce să facem cu viața noastră. O să
încep cu ele. De curând, când mama m-a invitat s-o însoțesc labaia publică, nu m-am putut hotărî să merg. După ce am avutcealaltă ceartă, cea mare, mi-am dat seama. Era din cauzaslujbei ei. Totul a început când mergea pe bicicletă în rochia aiaviolet, prostească, pe care o poartă la lucru, cea cu franjuri aurii,și un băiat din clasa mea a văzut-o și a râs de ea în fața tuturor.
Am vrut să-i zic: „Ține-ți gura, că de nu, te fac eu să ți-o ții!”, dartot ce am putut să fac a fost să râd cu ei. Ba chiar am râs maitare ca toți ceilalți. Apoi, când ne certam, la sfârșit, când erafurioasă, dar părea că e gata să plângă, a strigat: „Ce pot să
fac? Trebuie să mâncăm, nu?” Atunci am spus-o. „E vina ta că
m-ai adus pe lume”. Însă după aceea mi-am dat seama de ceva.
Nu-i vina ei că m-am născut.
Am hotărât deja. N-o să am niciodată copii. Nici vorbă. Mă
gândeam să zic că-mi pare rău. Chiar am vrut s-o fac. Dar eraprea târziu. Mama a trebuit să plece la lucru.
Midoriko
5. LA TAIFAS TOATĂ NOAPTEA
După ce ne-am întors acasă, Makiko s-a purtat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu m-am străduit s-o imit, râzând și făcând glume. Când mi-am rotit privirea în căutarea lui Midoriko, am văzut-o pe podea alături de rucsac, cu carnetul pe genunchi, nu cel pe care-l folosește pentru vorbit, ci cel mare, mișcând pixul peste pagini.
— E mult de când n-am băut împreună, mi-a zis Makiko.
S-a dus la frigider, a luat câteva dintre berile pe care le cumpăraserăm în drum spre casă și le-a pus pe masa de ceai.
