— E încă devreme, am spus în timp ce umpleam bolurile cu un amestec de biscuiți și fâșii de pastramă.
Am clătit paharele din care băuserăm mugicha după-amiază și eram pe cale să ne torn niște bere, dar atunci a răsunat ding-dong-ul soneriei, un lucru cu totul neobișnuit.
— E soneria ta? a întrebat Makiko uitându-se la mine.
— Nu știu, am zis. Dar am auzit o sonerie.
— Şi eu.
Apoi a sunat iarăși. Ding-dong. Fără îndoială, era soneria mea. M-am uitat la ceas. Trecut un pic de opt. Nimeni nu venea la mine pe nepusă masă, ziua sau seara. Eram în apartamentul meu, ne vedeam de-ale noastre, dar, fără să-mi dau seama, am încercat să pară că nu era nimeni acasă.
Ținându-mi răsuflarea, am mers în vârful picioarelor prin bucătărie până la vizor. Lentila superangulară căpătase o tentă de mucegai, făcând ca imaginea să fie neclară, dar îmi dădeam seama că era o femeie. M-am gândit să mă prefac în continuare, însă trebuie să ne fi auzit vocile și televizorul prin ușa subțire. Nu pleca, așa că până la urmă am vorbit.
— Cine e?
— Scuze, știu că e târziu.
Am crăpat ușa. Femeia avea un permanent scurt, ca acela pe care-l vezi la bărbați, numai că un pic mai înfoiat, cu fruntea lăsată liberă. Avea cincizeci sau șaizeci de ani.
Sprâncenele pe care și le desenase erau cu vreo doi centimetri prea sus, pantalonii de trening erau rupți la genunchi și, cu tot întunericul, vedeam că erau foarte decolorați. Tricoul alb
era așa de nou, că strălucea de-a dreptul. Pe piept avea o imagine mare a lui Snoopy, care lansa o inimă făcând semn cu ochiul. Peste imagine, cu caracterele specifice pentru Peanuts, scria: „Nimeni nu-i perfect, în afară de mine și de tine”. Înainte s-o pot întreba despre ce era vorba, a mers direct la țintă.
— Despre chiria ta…
— Ah. M-am răsucit să șoptesc că mă întorc imediat și am ieșit pe palier zicând: Bine.
— Ai musafiri?
Femeia părea preocupată de ce se petrecea înăuntru.
— Doar rude.
— Scuze că vin așa peste tine. Am încercat să te prind la telefon, dar n-ai răspuns.
— Îmi pare rău. Scuza era automată, dar acum, că
pomenise de asta, în ultimele zile primisem o grămadă de telefoane de la un număr necunoscut. Probabil că nu eram acasă, am zis.
— Dacă nu plătești luna asta, o să fii în întârziere cu trei luni.
— Știu.
— Ar fi de mare folos să-mi dai acum banii pe o lună.
— Mă tem că nu se poate, dar pot să ți-i trimit la sfârșitul lunii. Ăăă, ești cu proprietarul…
— Eu? Da, așa e.
Proprietarul locuia în diagonală față de mine, într-un apartament din celălalt capăt al etajului întâi. Vorbea puțin, dar părea destul de prietenos. În cei zece ani de când locuiam acolo, nu cred că am stat vreodată de vorbă cu adevărat. Am rămas în urmă cu chiria de mai multe ori, dar niciodată nu m-a hărțuit pentru asta. Întotdeauna am ținut pumnii strânși ca norocul ăsta să continue. Omul trebuie să fi avut spre șaptezeci de ani. Se ținea așa de drept, că ai fi zis că poartă
corset. Era un spectacol întreg să-l vezi pe bicicletă. N-am văzut niciodată pe altcineva în preajma locuinței lui. Fără
vreun motiv solid, am presupus că era celibatar.
Ea și-a dres glasul, ceea ce a durat un pic.
— Uite, știu că el a fost tare îngăduitor cu tine. Însă nici
noi nu stăm pe roze. Te rog să faci un efort ca să plătești la timp.
— Așa o să fac.
— Ştiu, scumpo. La sfârșitul lunii, bine?
— Da, la sfârșitul lunii.
— În regulă. Atunci, ne-am înțeles. Aștept să te ții de cuvânt.
Cu ochii în pământ, am așteptat să dispară de pe scara de metal, până ce nu i-am mai auzit pașii, și abia apoi m-am întors în casă.
— Cine era? a vrut să știe Makiko.
— Proprietarul.
— Da? a chicotit ea turnând berea. Despre chirie?
— Mda.
