faptul că-l văzuse pe bucătar ștergând wokul cu o cârpă chiar înainte să prăjească tăițeii noștri. N-am știut ce să-i răspund.
— Hei, ai auzit c-a murit Kewpie?
— Cine?
M-am uitat la Makiko. Chiar atunci ospătărița a venit cu o farfurie cu gyoza și a pus-o în mijlocul mesei.
— Îl știi pe Kewpie! Makiko a sorbit din bere. Şarlatanul cu chitara.
— Oh! am zis, atât de tare că m-am simțit imediat jenată.
Stai, vrei să zici că tipul ăla era încă viu?
— Da. A trăit destul de mult.
În Shobashi, Kewpie era un fel de legendă locală, cunoscut ca un cal breaz în fiecare bar din împrejurimi. Artist ambulant, mergea cu chitara prin barurile și cluburile de noapte, unde cânta pentru bacșișuri și lua dedicații, lăsându-i pe clienți să
asigure partea vocală, ca să mai schimbe monotonia de la karaoke – dar ducea o viață secretă de escroc.
Pasajul rutier peste Autostrada 2 străbate Shobashi de la nord la sud, împărțindu-l în două. Gara și cele mai importante instituții sunt pe partea de sud, și acolo lucram noi, iar Makiko încă mai lucrează. Principala atracție din partea de nord este un spital de boli mintale părăginit, cu gratii de fier la toate ferestrele. Nordul pare alt oraș decât sudul. Lumea își petrece timpul fie într-o parte, fie în cealaltă. Nici barurile nu vor să
aibă nimic de-a face unele cu altele.
Din acest punct de vedere, Kewpie era diplomat, frecventând ambele părți cu chitara lui cu șase strune atârnată
pe umăr, la fel de bucuros să cânte pentru un chip cunoscut și pentru unul străin. Dacă avea talent sau nu, e greu de spus.
Presupun că își agonisea și el pâinea. Dar uneori, ca să câștige un bănuț în plus, aștepta până ce străzile aglomerate se goleau de lume și se uita după plăci de înmatriculare din alte orașe, apoi își arunca trupul mărunt pe capota unei mașini care venea spre el. În zilele în care Kewpie își făcea numărul, arăta de parcă ar fi mers până în iad și îndărăt. Cu siguranță se pricepea să-i aleagă. Şi erau oameni cumsecade. Se blestemau că puseseră mâna pe cheile mașinii. Se văicăreau și cădeau în
genunchi și-l rugau să nu cheme poliția și să-i lase să-l ducă
la spital, jurând că aveau să-l despăgubească, chiar și dacă
pentru asta trebuiau să se omoare muncind. Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată că fuseseră implicați polițiștii sau compa-niile de asigurări. Kewpie avea grijă să nu se lovească prea rău.
Se rostogolea pe capotă și de acolo pe asfalt, ca să lase impresia că era mai grav decât în realitate. Întotdeauna se termina cu o despăgubire sau cu vreo două bancnote pe care șoferul i le strecura pe loc – poți să-i zici escrocherie ca la carte, dar Kewpie scrisese cartea.
Kewpie era mărunțel, cât o arahidă. Capul îi era ciupit de vărsat ca un cartof pe cale să se strice. Ochii îi erau două
despicături, și prea mulți dinți nu-i rămăseseră în gură. Avea ceea ce părea un accent din Kyushu, dar se și bâlbâia, din care cauză nu vorbea prea mult. Când vorbea cu clienții, toate substantivele și adjectivele erau urmate de un semn al întrebării. Nu cred că l-am auzit vreodată rostind o propoziție întreagă.
Noi doi n-am stat niciodată cu adevărat de vorbă, dar întotdeauna își ițea capul în bucătărie și chicotea spre mine și celelalte fete când spălam vasele sau pregăteam gustări. Era inofensiv, mai degrabă copil decât adult. Îmi plăcea asta la el.
Se înțelege de la sine că nu-și anunța niciodată sosirea, dar de obicei pătrundea pe ușa automată pe la zece sau unsprezece, cărându-și chitara. Când localul era plin de viață se instala ca la el acasă și-i îndemna pe bețivii fericiți să cânte, ba chiar îi lăsa să vâre monede în gaura chitarei. Însă când barul era liniștit, sau clienții erau morocănoși, lua o mutră îngrijorată și zicea: „La revedere”. În cele mai multe seri nu se mai întorcea.
Dacă patroana era binedispusă, uneori îi făcea cinste cu un pahar de bere, pe care el îl bea de parcă ar fi fost șampanie.
Îmi amintesc că Kewpie a apărut odată când localul era mort. Mama plecase undeva cu patroana – uneori suna la un bar unde avea prieteni și încercau să aducă niște clienți. Toate animatoarele erau plecate, iar Makiko era ocupată la celălalt serviciu, așa că eram doar eu și Kewpie. Asta a fost înainte ca mama să afle că era bolnavă, așa că probabil eram prin clasa a șasea.
— Şefa e plecată? a întrebat Kewpie.
I-am spus c-o să se întoarcă repede. Am scos capacul unei sticle de bere, am turnat într-un pahar și i l-am pus pe tejghea.
— Oh, mulțumesc, a zis el și a golit paharul.
I-am mai turnat un pahar. Kewpie a spus din nou mulțumesc. Neștiind prea bine ce să facă, s-a așezat în apropierea canapelelor, pe un taburet rezervat animatoarelor, făcând acea mutră a lui, ceva între zâmbet sincer și zâmbet afectat. Ținea păhărelul cu bere în amândouă mâinile, de parcă ar fi fost de cristal. Fără nimeni în jur, în bar era prea multă liniște. Pereții, canapelele și pernele sugeau tăcerea stingheritoare ca un recif de bureți. Păreau să se apropie din toate părțile. Nici unul din noi nu spunea nimic. Nici măcar telefonul nu suna.
După o vreme, Kewpie și-a luat chitara ca să plece, dar s-a oprit brusc la ușă. După o clipă de ezitare, s-a răsucit încet spre mine, cu o expresie care spunea că a avut o idee genială.
— Ce-ai, ce-ai zice de un cântec? a întrebat, uitându-se drept la mine.
Ochii îi licăreau din despicăturile lor mici ca niște bile câștigătoare.
— Un cântec? Vrei să zici eu?
Kewpie și-a înălțat bărbia în direcția mea și mi-a arătat dinții care-i mai rămăseseră.
A pus gâtul chitarei mult deasupra umărului și a cântat câteva acorduri, apoi a scos din buzunarul de la piept al tricoului un fluieraș pe care l-a ținut între dinți ca să acordeze instrumentul.
— Ştiu, ce zici de Soemon? Pot să cânt din Soemon.
Cu ochii închiși, a început introducerea, insistând pe vibrato și variind ritmul.
Eram așa de stingherită, că m-am ascuns după bar.
Interpretându-mi greșit panica drept încântare, Kewpie a dat din cap pe ritm și a zis: „Poți s-o faci, poți s-o faci”, zâmbind cu gura până la urechi, dar cine poate să cânte așa, la comandă? Înăuntrul meu îmi scuturam capul nebunește,
„Nu”, dar, cine știe de ce, vocea mea și-a găsit singură drumul afară – trebuie să fi auzit de o mie de ori clienții zbierând
