Păreau să fie un cuplu, însă nu puteam fi sigură. Totuși, după cum arătau, erau iubit și iubită.
Am încercat să văd ce avea între picioare băiețoaica, dar din felul în care ținea prosopul n-aveai cum să-ți dai seama.
Se așezaseră alături pe marginea bazinului, vârându-și picioarele în apă. Ştiam că nu era treaba mea, dar nu puteam să renunț, așa că din când în când mă prefăceam că-mi dezmorțesc brațele și gâtul și mai furișam o privire.
Era băiețoaica femeie cu adevărat? Păi, asta era partea pentru femei a băii publice. Dacă te străduiai mult, găseai urmele unui trup femeiesc în sfârcurile roz, contrastând puternic cu umerii plini de mușchi, iar pielea ei avea o anumită
moliciune. În cel mai rău caz, se descurca de minune să se poarte ca un bărbat.
În Shobashi erau un milion de feluri de localuri, printre care și barurile onabe1, în care animatorii se născuseră femei, dar se identificau ca bărbați, se îmbrăcau bărbătește și interacționau ca bărbați cu clienții lor. Cele care erau hetero se întâlneau cu femei, ca bărbați. Însă Osaka este o metropolă.
La restaurantele extravagante din Kitashinchi animatoarele erau de alt calibru, iar nota de plată avea întotdeauna un zero
1 Gay.
în plus. La anumite baruri puteai găsi femei care își îndepărtaseră chirurgical sânii, își îngroșau vocea prin tratament hormonal, își vopseau în negru părul de pe față și chiar făceau operație de schimbare de sex. Cel puțin, așa am auzit. În vreme ce la barurile onabe din Shobashi nimeni n-avea bani pentru toate astea. Nimeni nu-și putea permite tot pachetul. Multe și-ar fi dorit o transformare completă, dar cele mai multe se mulțumeau să-și strângă bine sânii sau să-i acopere cu bandă adezivă, să îmbrace un costum, să-și dea cu gel pe păr și să se comporte ca bărbații, sau ca ele însele. Când unul dintre acești animatori apărea cu un client – imaginea lor îmi dădea o senzație pe care nu mi-o trezea nici o femeie din barul nostru. Presupun că era un soi de feminitate. Ar fi putut să fie umerii lor, sau rotunjimile. Sincer, nu știu ce anume îmi dădea senzația, însă această feminitate, n-am cum să-i spun altfel, era întotdeauna mai puternică decât cea pe care mi-o sugera o femeie obișnuită. Uitându-mă la corpul băiețoaicei care ședea drept în fața mea, senzația pe care o percepusem atât de clar, dar nu reușisem niciodată s-o exprim în cuvinte –
această „feminitate” pe care n-o simțisem niciodată în trupul meu, sau la Makiko, sau la mama, sau la prietene, părea că
radiază din băiețoaică.
Nu că n-aș mai fi întâlnit până atunci o persoană de acest fel, dar pentru prima dată eram goală în prezența ei, în același bazin. Curând m-a izbit constatarea – încăperea era mult mai goală. Makiko și cu mine eram, de fapt, singurele care ședeau în apă.
Am început să mă agit. Ştiam că băiețoaica trebuia să fie femeie și că locul ei era acolo, în partea rezervată femeilor. Dar nimic din situația asta nu părea nici pe departe firesc. Vreau să zic, eram foarte stingherită. Sau poate că era rău să mă
simt așa? Unei persoane care se poartă ca un bărbat trebuie să i se îngăduie să stea în partea rezervată femeilor? Dacă se consideră bărbat, se cuvine să stea goală într-o încăpere cu femei goale?… Ba nu, abordarea mea era greșită. Era clar că
băiețoaica n-are nici o problemă cu această situație. Întrebarea corectă era: „Se cuvine să fim noi goale în fața ei?”
Dacă se considera bărbat și era hetero, asta o făcea să fie
de sexul opus, chiar dacă n-o interesau trupurile noastre. Cu ce se deosebea asta de situația în care un bărbat „normal” ar fi fost în partea femeilor? M-am scufundat în apă până la bărbie și m-am uitat chiorâș la băiețoaică. Ceea ce fusese la început nervozitate devenise iritare. De ce să dea buzna un cuplu clasic în sala femeilor din baia publică? Nu era corect.
M-am gândit serios să-i spun băiețoaicei ce gândeam. Era, evident, un subiect delicat și nu știam cum va evolua situația.
Ar fi trebuit să fiu proastă rău ca să atrag în viața mea un astfel de dezastru. N-aveam nevoie de așa ceva, dar oricum aveam deja obiceiul să caut necazurile cu lumânarea – când mă blocam pe un subiect, întrebându-mă „De ce se întâmplă
asta?”, nu mi-l puteam scoate din minte și până la urmă
scoteam porumbelul. Nu era un lucru frecvent și, în esență, nu-mi influența viața socială. Era doar o tendință. Când eram în școala primară m-am nimerit în tren cu o ceată de membri ai unui cult care se întorceau acasă de la o adunare, și m-am certat zdravăn cu ei când au venit la mine voioși, predicând despre adevăr și existența lui Dumnezeu (cu toate că atunci când ne-am potolit zâmbeau de mila mea), iar altă dată, la liceu, după ce am participat la o manifestație a unui grup de naționaliști, le-am arătat cu degetul toate contradicțiile, singurul rezultat fiind invitația de a mă alătura organizației lor.
Întrebându-mă cum ar fi fost dacă aș fi intrat în vorbă cu băiețoaica, m-am afundat în apă până la nas și am desfășurat în minte conversația.
— Scuze că te deranjez, dar mor de curiozitate. ești bărbat?
— Şi tu cine dracu’ oi fi?
Stai așa. Aici nu-i Osaka, și nu orice tip cu trup frumos și privire de gheață vorbește de parcă s-ar pregăti să-ți smulgă
capul de pe umeri. Prejudecata mi-a deformat imaginația. În ambele părți. Nu puteam să încep în felul ăsta. Şi atunci cum ar fi trebuit să mă adresez băiețoaicei fără s-o jignesc și să
spun ce aveam de spus și să aflu ce voiam să știu?
Concentrându-mi conștiința pe lobul frontal, mi-am frecat gândurile între ele cu o viteză sălbatică, așa cum cineva freacă
bețigașe ca să aprindă focul, și am așteptat să iasă din lemn un firișor de fum. Presupunând că băiețoaica era o persoană
cumsecade, am încercat să mă gândesc la un scenariu în care eu spuneam ceva și ea răspundea amabil, după care aveam să
fac o glumă și începeam să discutăm, dar apoi am observat că
se uita la mine.
„Eu sunt cea cu întrebările. De ce se uită la mine? E așa de supărată încât o să-mi tragă un pumn?” Gândurile veneau în continuare, dar nu puteam să-mi mut privirea. Atunci am simțit ceva în afară de privirea ei, ceva dinăuntrul ei, orice o fi fost, era ca și cum mă îmboldea. Mergea dincolo de stinghereală și nervozitate. Mă silea să-mi cobor ochii. Blonda a zis ceva amuzant. Băiețoaica s-a întors spre ea și a râs. Când am văzut acea latură a feței ei… o voce din capul meu a întrebat:
„E Yamagu?”
Îi ziceam Yamagu, dar o chema… stai un pic. A, da, Chika
– Chika Yamaguchi. Am fost colege în școala primară. O vreme am fost cele mai bune prietene. Yamagu. Mama ei avea o cofetărie mică, lângă podul de peste canal, unde ne petreceam timpul. Uneori ne făcea gustări. Când deschideai ușa, aerul dulce te înghițea. De vreo două ori am așteptat ca adulții să
plece acasă și ne-am furișat înapoi în bucătărie. Locul era ticsit de mixere de metal pentru ouă, tăvi pentru prăjituri de diferite forme și mărimi și chestii care arătau ca niște lopățele. Bolurile mixerelor erau întotdeauna pline cu substanțe cremoase albe sau galbene care făceau valuri ca marea. Odată, când nu eram decât noi două în spate, Yamagu a rânjit spre mine, ca și cum acesta avea să fie micul nostru secret, a vârât un deget într-un bol și m-a lăsat să-l ling. Avea întotdeauna părul tuns scurt și-i învingea pe toți colegii de clasă la skandenberg. Avea sprâncene groase și trăsături dăltuite. Încă țin minte cum își răsfrângea buza de sus atunci când zâmbea.
Când am izbucnit: „Ce faci aici?”, Yamagu a făcut să-i joace mușchii de pe umeri, ca și cum m-ar fi salutat. La vederea pielii ei… mirosul de cremă de vanilie m-a învăluit, și noi două ne uitam peste buza acelui bol gigantic. Era greu de știut, doar după aspect, dacă chestia dinăuntru era sau nu moale, ce textură avea. Yamagu și-a vârât un deget înăuntru. Am simțit gustul aromei pe care o cunoșteam atât de bine. Mi s-a răspândit pe limbă. Yamagu mă privea în tăcere. Am încercat
să zic: „De când ești bărbat? N-am știut”, însă ea n-a răspuns, doar și-a încordat mușchii. Apoi carnea proeminentă s-a desprins ca o bucată de aluat, care s-a transformat sub ochii mei într-o ceată de omuleți. Alergau peste apă, alunecând pe dale, urcau și coborau cu strigăte războinice pe trupurile goale ale femeilor, ca niște copii care se maimuțăresc pe terenul de joacă. Între timp, adevărata Yamagu își înfășurase tivul cămășii pe bara orizontală și făcea răsuciri la infinit, cu picioarele înainte.
Am prins un omuleț de gât și l-am gâdilat. I-am spus că
