Odată l-am întrebat cu ce se ocupa. Ocolind întrebarea, mi-a spus cu voce tremurată că în urmă cu câțiva ani lucrase pe Insula Hateruma, dincolo de Okinawa, făcând muncă
manuală. A adăugat încet că pe insulă aproape că nu sunt lumini și după ce se întunecă nu poți vedea marea sau cerul sau pe oricine ar fi în preajmă. Nave care transportă tot soiul de mărfuri se opresc regulat acolo, și în clipa în care cineva zărește luminile unui vapor pe întinderea întunecată a mării toți încep să scoată urale și dau fuga în valuri. Când l-am întrebat (oricare i-o fi fost numele) dacă sărea și el, a zis că îi era prea frică de ocean – nu se putea mișca. A lucrat acolo o vreme, dar, după o serie de mici neînțelegeri, a fost surghiunit de ceilalți bărbați și a trebuit să plece de pe insulă.
Când a venit data următoare, căra o sacoșă uriașă de un alb orbitor plină de cărți vechi. Pânza de bumbac nouă-nouță
a sacoșei te ducea cu gândul la un tip care se întoarce acasă
de la o ceremonie funerară, cărând o cutie de lemn cu cenușă.
Cu acea voce moale, aproape prea moale ca să fie auzită, a zis că erau pentru mine și a plecat. Unele aveau însemnări scrise mărunt și sublinieri, dar semnele erau aproape prea șterse ca să poată fi citite. Îl puteam vedea într-o noapte întunecată, fără alt sunet decât al valurilor, ținând o carte aproape de față, ca să poată sublinia o frază pe care nu voia s-o uite.
Oricum, eram extaziată că toate acele cărți erau ale mele și, ca mulțumire, i-am cumpărat o cană pe care aveam de gând să i-o dau următoarea dată când îl vedeam, dar tipul nu s-a mai întors. O vreme, cana a stat în ambalajul ei pe unul dintre rafturile din spatele barului. Mă întreb ce s-a întâmplat cu ea.
— Uite ce decolorate sunt. Acelea sunt cele mai vechi cărți ale mele, Midoriko. Cele mai noi sunt în partea de sus. Uite ce de praf.
M-am așezat lângă Midoriko, am scos Zidul lui Sartre și am răsfoit-o. Știam că are o poveste care se învârte în jurul unui pluton de execuție și îmi aminteam o scenă în care toți bărbații sunt aliniați în pustietate. De fapt, poate că nu-i decât ceea ce-mi vine în minte când mă gândesc la un pluton de execuție, și nu există acolo o astfel de scenă. Sau există? Acum nu mai
sunt prea sigură. Ceea ce îmi amintesc cu siguranță este una dintre ultimele replici ale personajului. „Apoi m-a umflat râsul și am râs atât de mult că mi-au dat lacrimile1”. În cele din urmă am găsit-o, în colțul unei pagini pe care n-am văzut-o de mai bine de zece ani. Am citit de câteva ori replica înainte să
revin unde rămăsesem. Apoi mi-am amintit că Makiko zisese că lui Midoriko îi plăcea să citească și i-am spus că putea să
ia acasă câteva cărți, în măsura în care era ceva ce-i trezea interesul. Instalată comod în fotoliul-puf, Midoriko s-a folosit de labele picioarelor și de șolduri ca să se răsucească și să se uite la cărțile din celălalt capăt al raftului.
— Midoriko, Natsu scrie un roman, a înștiințat-o Makiko în timp ce strivea o cutie de bere goală.
Midoriko mi-a aruncat o privire, înălțând sprâncenele întrun fel care arăta clar că era interesată. Frustrată de remarca inutilă a surorii mele, am încercat să-i acopăr vocea.
— Hei, hei. Nu, nu scriu.
— Ce tot zici? Sigur că scrii.
— Vreau să zic, scriu, dar nu scriu. Sau nu fac nici un progres.
— Ei, haide, știu cât de mult lucrezi la el. Makiko și-a țuguiat buzele și i-a aruncat fiicei o privire îngâmfată. Strașnic.
Nu, Midoriko?
— Ba nu, nu e. Nu e. Eram aproape furioasă. Nu-i nimic strașnic aici. Nu-i decât ceva ce-mi place să fac. Ca hobby.
— Cum zici tu.
Makiko și-a dat ochii peste cap spre mine și a zâmbit, spunându-și probabil că era singura care se străduia să
întrețină conversația. Eram îngrijorată că părusem prea în defensivă. Dar, și mai important, mă simțeam groaznic, de-a dreptul rănită, după ce mă auzisem numindu-mi romanul
„hobby”.
Chestiunea dacă ceea ce scriam eu se putea numi roman era discutabilă. Măcar atâta era adevărat. În același timp,
1 Jean-Paul Sartre, Zidul, traducere de Sanda Oprescu, Editura RAO, București, 2014.
eram sigură că scriu un roman. Absolut sigură. Poate că părea că-mi pierd timpul. Şi poate că pentru oricine în afară de mine asta era tot ce avea să fie vreodată. O uriașă pierdere de timp.
Dar știam că nu se cuvine să-mi resping romanul în acest fel.
Aveam impresia că spusesem o vorbă pe care n-o mai pot lua niciodată înapoi.
Scrisul mă face fericită. Dar e mai mult decât asta. Scrisul este lucrarea vieții mele. Sunt absolut convinsă că sunt aici ca să fac asta. Chiar dacă se va dovedi că n-am competența necesară și nimeni nu va voi să citească nici măcar un cuvânt, nu pot face nimic în privința acestei impresii. N-o pot face să
dispară.
Recunosc că norocul, efortul și competența sunt adesea imposibil de deosebit una de alta. Şi știu că, la urma urmei, nu sunt decât un om, care s-a născut doar ca să moară. Ştiu că în realitate n-are importanță dacă scriu sau nu romane și n-are importanță dacă îi pasă cuiva. Cu toată puzderia de cărți care există deja, lumea n-o să observe dacă nu izbutesc să
public nici măcar o carte cu numele meu pe copertă. Nu-i o tragedie. Ştiu asta, pricep asta.
Dar atunci mă gândesc întotdeauna la Makiko și Midoriko.
La vechiul nostru apartament, presărat cu haine murdare. La nenumăratele crețuri ale ghiozdanelor noastre roșii din piele artificială. La tenișii jerpeliți, urât mirositori, din întunericul de la ușa de intrare. Mă gândesc la Komi, cum m-a ajutat să
învăț tabla înmulțirii. Când nu mai aveam orez, noi patru făceam colțunași din făină și apă și-i învârteam în oală – din felul în care râdeam, ai fi zis că făceam asta ca să ne distrăm.
Cum scuipam pe ziar semințele de pepene verde. Toate zilele în care Komi ne-a pus s-o ajutăm la curățenie prin bloc. Aroma flacoanelor cu mostre de șampon pe care le puneam în punguțe de plastic ca să mai câștigăm un ban. Umbrele de un albastru de gheață. Cum mă îngrijoram că mama n-o să se mai întoarcă vreodată acasă, și cum se întorcea în uniforma de la fabrică, zâmbitoare.
Ştiam că aceste lucruri erau legate de dorința mea de a scrie romane. Dar în ce fel? Cartea pe care o aveam în minte se presupunea că nu este autobiografică, dar ori de câte ori
mă împotmoleam, sau îmi spuneam că nu pot nici măcar să
formulez o frază ca lumea, aceste gânduri și sentimente începeau să curgă. Poate că aceste amintiri sunt obstacole pe care n-o să le pot depăși niciodată. Încă nu știu. Dar ceea ce știu, oricât de mult m-ar durea să recunosc, este că la zece ani după ce le-am lăsat în urmă pe Makiko și Midoriko și am venit la Tokyo ca să devin scriitoare, nu am nimic să le arăt și n-am cum să le ușurez viața. Asta mă făcea să mă simt măruntă și nefolositoare. Ca să fiu sinceră, eram speriată și nesigură.
