poată economisi bani și să-și răsplătească părinții. Când Suzuka a auzit toate astea, părea că e pe cale să izbucnească
în plâns. S-a uitat la Jing Li și a zis: „N-am știut că ți-a fost așa de greu”. După care a adăugat: „Bine, ascultă, Jing Li, o să fiu sora ta mai mare, sora ta din Osaka. Vino la mine cu orice problemă, bine?” Așa că ne-am turnat toate trei ceva de băut, ne-am prins pe după umeri și am cântat cântecul ăla al lui Yuming, „Visul nopții de vară”. Oricum, n-aveam clienți. Dar ar fi trebuit s-o vezi pe Jing Li. Chiar s-a prins în joc, de parcă
era un concurs. Își plesnea coapsele ca pe o tamburină, tot tacâmul. Şi tot timpul îmi zâmbea. Nu-și muta privirea nici o clipă. Însă era cel mai smintit zâmbet. Serios, n-aveam nici o idee despre ce se petrece în capul ei. Oricum, da, ne distram, și apoi am început să vorbim despre bani. Apoi Suzuka face:
„Serios, Jing Li, cât câștigi?” Şi e o încălcare a regulilor, nu putem vorbi despre asta, dar Suzuka îi explică: „Trebuie să mă
asigur că nu ești jefuită. Mie îmi poți spune. O să pun o vorbă
la Coco pentru tine”. Așa că Jing Li zice: „Bine, primesc două
mii pe oră”.
— La naiba.
— Stai așa, a zis Makiko. Ar fi trebuit să-l auzi, sunetul care a ieșit din Suzuka atunci când a auzit cifra… Era ca o găină care moare. Am crezut sincer că dă ortul popii. Dar, da, n-am știut până atunci cât câștigă Suzuka. O mie patru sute.
— Aoleu!
— Şi asta după ce a luptat din greu pentru o mărire, cu vreun an înainte.
— Dar era acolo de atâta vreme.
— Ştiu!
Mi-a venit s-o întreb pe Makiko cât câștigă ea, dar m-am abținut.
— Așadar, de aceea a plecat?
— Exact. De îndată ce Jing Li a zis „două mii”, fața Suzukăi s-a făcut albă ca dosul unei hârtii pentru origami. Apoi a devenit roșie și pătată. Însă Jing Li nu s-a prins ce se petrecea.
Plângând de mama focului, zicea: „Suzuka, hai să mai cântăm ceva”. A pus „Survival Dance” și a bătut-o pe Suzuka pe umăr, în chip de „Haide!”. Dar Suzuka ieșise cu totul din joc, de-abia mai reușea să șadă pe taburet fără să explodeze. Așa că Jing Li a cântat singură, în cea mai scâlciată japoneză cu putință.
Şi nici n-are voce. Te poate scoate din minți, pe legea mea. Așa că a doua zi Suzuka a înfruntat-o pe Coco. S-au certat îngrozitor, și Suzuka n-a mai venit. Coco a zis: „Jing Li e din China și muncește din greu să-și ajute familia”. La care Suzuka a ripostat: „Eu sunt din Coreea și muncesc și eu ca să-mi ajut familia”. Plângea, tot tacâmul. Apoi Coco a zis: „Însă Jing Li e tânără. Merită banii”. Cred că asta i-a pus capac Suzukăi.
Auzind-o, după tot ce făcuse pentru local, și-a ieșit din țâțâni.
Am încercat să mi-o imaginez pe Jing Li agățată de Suzuka cea scoasă din minți de șoc, implorând-o să mai cânte ceva, în vreme ce pe fundal urla „Survival Dance”. De vreme ce nu le văzusem niciodată, era greu de spus dacă imaginea era corectă.
— Apoi au apărut polițaii.
— Nu se poate. Suzuka a încercat să dea foc localului, sau ceva de genul ăsta?
— Nici vorbă. Makiko a oftat din greu. După toată
dandanaua cu Suzuka a trebuit să luăm două fete noi. Suzuka nu mai venea, iar Jing Li nu-și putea face turele. Așa că mai rămăseserăm eu și Coco, oh, și Tetsuko, dar Tetsuko are cincizeci și ceva de ani. Nu poți să micșorezi lumina mai mult de atât, dacă mă înțelegi? Așa că au venit fetele astea două, Nozomi și An. Au apărut căutând de lucru, zicând că sunt colege la o școală de comerț. Au zis că pot să lucreze în fiecare seară, și amândouă erau cum nu se poate mai drăgălașe.
Zâmbeau tot timpul și erau, cum să zic, voioase. Însă era destul să te uiți la ele ca să-ți dai seama. Păi, aveau părul blond și rădăcinile negre, amândouă. Şi vârfurile despicate rău. Şcoală de comerț, cum să nu! Lui An îi lipsea un dinte, și când zâmbea i se vedeau măselele pline de carii. Părul lui Nozomi era întotdeauna într-un hal fără hal. Nu vreau să fiu vulgară, dar uneori mirosea urât. Numai văzându-le cum șed sau mănâncă, îți dădeai seama. N-avea nimeni grijă de ele. Au zis că au părinți, toate astea, dar nu păreau să stea cu familia.
Probabil că stăteau pe la prieteni sau iubiți, ceva în genul ăsta.
Păi, uneori veneau la lucru cu sacoșe cu rufe murdare! Dar aveam nevoie de ajutoare, așa că am trecut cumva peste toate astea. Și puneau osul la muncă, cică „O să vindem tone de băuturi, Coco!” Și chiar au făcut asta. Lui Coco îi plăcea cu adevărat de ele. Pentru că erau cu adevărat niște puștoaice tare dulci, amândouă. Apoi, într-o zi, după vreo două-trei săptămâni, n-a mai apărut nici una. Fără să anunțe. Deși până
atunci se descurcaseră de minune. N-au lipsit nici o tură. „Ce se întâmplă? ne-am întrebat. Tu știi ceva?” N-au venit nici a doua zi. Și nici în următoarea. Nu puteam să dăm de ele. Nu că la bar situația ar fi fost încordată. Ne înțelegeam toate de minune. După închidere ne duceam la restaurantul yakitori 1.
O dată ne-am dus chiar și la popice. Pe atunci toată lumea știa că chestia cu școala de comerț e praf în ochi. Ele nici măcar n-au încercat să continue prefăcătoria. Au început doar să
vorbească despre toate celelalte lucruri la care visau, cum ar fi să aibă împreună o cafenea, să fie coafeze sau poate să se mărite și să aibă copii. Însă erau fete bune. Munceau din greu.
Iată de ce ne-am gândit că, dacă ar fi vrut să renunțe, ne-ar fi spus-o direct. Așa că, da, eram cu adevărat îngrijorate. Dar atunci și-au făcut apariția polițaii. S-a dovedit că aveau un pește. Și că Nozomi fusese stâlcită în bătaie în hotelul ăla mizerabil din Shobashi. De un client de-al ei…
M-am uitat la Makiko.
1 Frigărui de pui, specialitate japoneză.
— Şi a fost rău de tot, a murmurat ea coborându-și privirea spre pătratul de staniol boțit pe care-l cojise de pe o bucată de brânză. Cei de la hotel au chemat salvarea, tot tacâmul.
Chestia asta a făcut mare vâlvă. A trecut cam o săptămână
până ca polițiștii să vină la bar. Totul se întâmplase în Shobashi, așa că auzisem, desigur, că a fost o problemă la hotel, dar nu ne-ar fi trecut prin cap. Makiko a tras adânc aer în piept înainte să continue: Era Nozomi. Tipul aproape că a omorât-o în bătaie. S-a dezlănțuit cu totul asupra ei. Avea falca ruptă, și restul feței învinețit și umflat. Leșinase. L-au arestat pe tipul care a făcut asta. Au zis că gunoiul ăla era drogat cu metamfetamină. E norocoasă că n-a murit.
Am clătinat din cap fără să spun nimic.
— Așa că polițiștii au început să facă cercetări, evident, și și-au dat seama că fetele lucrau la bar, știi. S-a dovedit că avea paisprezece ani, a adăugat Makiko mușcându-și buza.
— Serios?
— Nozomi, da. Cealaltă, An, avea treisprezece ani. Ar fi trebuit să fie în primul an la școala medie. Așa că polițaii au luat-o tare pe Coco: „Ştiați câți ani au când le-ați dat de lucru?
