înceteze. Şi toate acele lucruri se adună. Nu-i bine pentru corpul tău. Toți oamenii din jurul tău, cei cărora le pasă de tine, se îngrijorează și se supără. Zic: „Haide, termină. Nu poți să te distrugi așa”. Şi au dreptate. Dar, nu știu, devine tot mai greu.
Midoriko mă privea cu ochii îngustați, ca și cum ar fi urmărit ceva în depărtare. N-am mai spus nimic, doar m-am uitat la paharul de apă gol. Treptat, am simțit că nu nimerisem la țintă. Midoriko ședea acolo, cu pixul strâns în mână. Pe tâmplele mici îi apăreau broboane de sudoare și i se prelingeau pe obraji. Chelnerița a venit cu comanda și ne-a mulțumit că
am așteptat. Inelele mari de aur din urechi i se clătinau în vreme ce așeza frumos mâncarea în fața noastră.
— Vă mai pot aduce ceva? a întrebat.
Când am clătinat din cap, a pus nota de plată în cilindrul de plastic transparent de pe masă și s-a înapoiat în bucătărie.
Am mâncat în tăcere.
Dragă jurnalule,
Mama are medicamentele astea pe care le ia înainte să
meargă la culcare. Seara trecută, când nu era acasă, m-am uitatla ele. Sirop de tuse. Sticla era aproape plină, dar când m-amuitat azi, se golise mai mult de jumătate. A băut totul aseară?
Că doar nu tușea. Pentru ce este? Şi ea tot slăbește. Zicea că
într-una din serile trecute a căzut de pe bicicletă în drum sprecasă. Voiam s-o întreb dacă e totul în ordine, dar n-am putut să
rup tăcerea. Asta mă întristează. Sunt atâtea lucruri pe care aș
da orice să le știu! De ce trebuie să bei chestia aia? Te doareceva? Ești bine? Ziceau la televizor că un bărbat din America i-afăcut cadou fiicei sale care împlinea cincisprezece ani o operațiede mărire a sânilor. Zău așa. Lumea e nebună. Mai ziceau că înAmerica la femeile care își operează sânii riscul de a se sinucidee de trei ori mai mare. Oare mama știe asta? Poate că s-arrăzgândi dacă ar ști. Trebuie să găsesc o cale de a vorbi cu ea,de a vorbi cu adevărat. Trebuie s-o întreb de ce vrea s-o facă.
Dar pot oare? Oare am curajul să întreb? N-are importanță. Amnevoie s-o fac. Trebuie, trebuie s-o fac.
Midoriko
— Ești gata să mergem acasă?
Soarele își începea coborârea pe cerul dinspre vest.
Umbrele groase din jurul nostru se înmuiaseră și nu mai puteau fi deslușite. O adiere ne mângâia pielea. Oamenii se țineau de mână și se strigau între ei, răzlețindu-se și adunându-se la loc pe când ne îndreptam cu toții alene spre ieșire.
Midoriko a scos harta. A bătut cu degetul în dreptul atracțiilor, în ordinea în care fusese la ele.
— Ai văzut tot ce voiai să vezi?
Ea a confirmat din cap de mai multe ori, fără să ridice privirea. Am urmat șuvoiul celor care se îndreptau spre ieșire, mergând încet spre porți.
Am trecut pe lângă roata mare, la dreapta noastră, și în spatele ei cerul albastru luase o nuanță gălbuie. De unde eram, roata uriașă aproape că părea neclintită, dar știam că se mișca. Am simțit o apăsare în piept văzând-o cum se rotea încet, ca și cum ar fi sperat că nu lasă nici o urmă, nici pe cer, nici în timp sau în amintirea celor care o priveau. Midoriko, oprită lângă mine, se uita și ea într-acolo. După un minut m-a lovit ușurel pe braț, ca să-mi atragă atenția, așa că m-am întors spre ea și am văzut că arăta spre roată.
— Roata mare? am întrebat.
A încuviințat.
La coadă erau două perechi. Băieții au urcat în cea mai de jos gondolă și le-au întins mâinile fetelor, care și-au săltat poalele fustelor și au sărit înăuntru.
— Du-te. O să stau dincolo de gard, am zis și am dat să
plec, dar Midoriko și-a scuturat puternic capul.
Când am întrebat-o care era problema, a arătat spre roată, ca și cum ar fi vrut să mergem împreună, și s-a uitat drept în ochii mei.
— Cum, amândouă?
Midoriko a dat din cap, cu sprâncenele înălțate.
— Nu-mi priesc atracțiile, Midoriko. Nu rezist nici pe un leagăn, i-am explicat. Şi, dacă tot a venit vorba, mi-e frică de înălțime. N-am fost niciodată într-un avion, și așa vor rămâne lucrurile.
O ținea pe-a ei, indiferent ce spuneam. Mi-am golit plămânii de aer, ca să mă calmez, am cumpărat un bilet de la gheretă și am intrat pe poartă cu Midoriko. Sus, pe platforma mare, nu eram decât noi și o angajată în uniformă, a cărei treabă era să deschidă și să închidă ușile cabinelor. Din motive pe care nu pot pretinde că le-am dibuit, Midoriko a lăsat să
treacă mai multe cabine până să se repeadă în cea pe care a considerat-o potrivită. Cuprinsă de panică, am înșfăcat cu ambele mâini bara de deasupra ușii, am zis „Rahat!” și m-am înghesuit în cabină. Tocmai atunci s-a smucit, ca și cum ar fi fost împinsă, și am căzut pe locul meu. Angajata zâmbitoare a fluturat mâna spre noi și a zăvorât ușa, închizându-ne înăuntru.
Roata urma un traseu fix într-un interval de timp fix.
Cabina noastră urca încet. Mi-am ațintit privirea la orizont, încercând să nu privesc în jos. Curând, cerul mi-a ocupat cea mai mare parte din câmpul vederii. Midoriko și-a lipit fruntea de fereastră și s-a uitat la lumea de dedesubt, apoi a alunecat în celălalt capăt al banchetei ca să se uite la fel pe fereastră, cu fața lipită de sticlă. Avea părul legat într-o coadă de cal aproape de creștet, dar din ea se răzlețeau șuvițe subțiri care-i atingeau umerii. Avea gâtul subțirel, iar tricoul prea mare îi ascundea umerii. Avea picioarele bronzate, și pielea de pe genunchii micuți părea un pic uscată. Midoriko ținea o mână
pe borsetă și pe cealaltă apăsată pe geam, privind cum metropola se așternea în fața ei.
— Pariez că Maki o să pornească în curând spre casă, am zis, însă Midoriko a rămas concentrată pe lumea de dincolo de fereastră. S-a dus în Ginza, așa-i? Cred că Ginza e pe acolo…
nu, stai așa, pe dincolo.
N-am fost niciodată prea bună la geografie, dar am arătat în direcția generală în care credeam că este, un loc în care un ciorchine de clădiri se înălța deasupra restului orașului. Acolo
trebuie să fi fost.
