Makiko era încremenită. Pumnii lui Midoriko tremurau.
Părea că atingerea cea mai ușoară ar putea-o face să se
sfărâme.
— Mamă, a zis, aproape tușind cuvintele. Spune-mi adevărul.
Pentru rostirea acestor cuvinte avusese nevoie de toate puterile, umerii i se ridicau și coborau la fiecare respirație.
Buzele desfăcute tremurau, o auzeam înghițindu-și saliva, ca și cum ar fi ținut în sine ceva. Energia nervoasă care creștea înăuntrul ei căuta o cale de ieșire. Apoi a zis din nou, cu vocea așa de slabă, că părea aproape inexistentă:
— Spune-mi.
Auzind asta, Makiko a oftat și a început să râdă.
— Ce? Ha-ha-ha. Ce vrea să însemne asta? Să-ți spun ce?
S-a uitat la Midoriko și a hohotit, scuturându-și capul teatral.
Ai auzit, Natsuko? Adevărul? Ce vrea să spun? Poți să traduci?
Makiko încerca să treacă peste asta râzând, dar nu era de râs. Făcea o greșeală – însă nu mă puteam hotărî să i-o spun.
Midoriko stătea acolo, cu ochii ațintiți în podea. Acum respira mai greu. Mi-am închipuit că era gata să izbucnească în plâns, dar și-a înălțat brusc privirea și a înșfăcat cartonul cu ouă pe care-l lăsasem mai devreme lângă chiuvetă – și l-a desfăcut așa de repede, încât aproape n-am văzut ce se petrecea. A luat un ou și l-a ridicat deasupra capului.
„Acum i-acum”, mi-am zis. În clipa aceea, Midoriko a izbucnit în plâns, lacrimile zburau prin aer, țâșnind ca în benzile desenate, pe când își spărgea oul în cap.
Pleosc. Gălbenuș peste tot. Oul era spart, dar ea continua să se plesnească peste cap, făcându-și părul să se umple de spumă. Bucățele de coajă i-au străpuns pielea capului, de pe urechi îi picura gălbenuș. Şi-a frecat fruntea cu palma.
Plângând acum și mai tare, a luat alt ou.
— De ce… îți faci asta… a scuipat cuvintele, spărgându-și al doilea ou în cap, la fel ca pe cel de dinainte.
Gălbenuș și albuș i s-au prelins pe frunte. Fără șovăială, a înhățat alt ou.
— Tu ești cea care m-ai născut, i-a spus lui Makiko. Şi acum e prea târziu să mai facem ceva în privința asta, dar de ce trebuie ca tu să…
Midoriko și-a trântit oul pe frunte.
— Nu știu ce să fac, și tu nu-mi spui nimic. Te iubesc, dar nu vreau să ajung vreodată ca tine. Nu…
A răsuflat.
— Vreau să încep să muncesc, ca să pot să te ajut. Cu bani, cu totul. Ai habar… cât de speriată sunt? Nu pricep nimic din toate astea. Mă dor ochii. Mă dor. De ce se schimbă
totul? De ce? Doare. De ce m-am născut? De ce a trebuit să se nască oricare dintre noi? Dacă nu ne-am fi născut niciodată, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, nimic din toate astea n-ar fi…
Vărsând șiroaie de lacrimi, Midoriko a mai luat două ouă
și și le-a spart pe cap. Bucăți de coajă au zburat în toate părțile și ghemotoace vâscoase de albuș i s-au lipit de gulerul bluzei.
Avea stropi galbeni pe umeri și pe piept. Midoriko s-a prăbușit, plângând mai tare decât auzisem eu pe cineva plângând de când mă știu.
Makiko nu s-a mișcat. Câteva clipe doar s-a uitat la Midoriko, care plângea pe podea. Apoi, în cele din urmă, i-a picat fisa.
— Midoriko, a zis, prinzându-și fiica de umerii mânjiți cu ou.
Însă Midoriko a despicat aerul cu mâna, trăgându-se departe de mama ei. Makiko a încremenit cu mâinile în aer.
Neputând să se apropie de fiica sa cutremurată de suspine, și cu atât mai puțin să-i atingă trupul lipicios, Makiko nu făcea altceva decât să privească, respirând încet și profund. S-a întors spre cartonul desfăcut, a luat un ou și și l-a pocnit de frunte, dar n-a nimerit, așa că oul a căzut și s-a rostogolit pe podea. Makiko s-a repezit după el, s-a lăsat în patru labe și l-a zdrobit pe frunte. Cu fața mânjită de gălbenuș și coji, s-a ridicat și s-a întors la Midoriko, a luat alt ou și și l-a trântit drept între ochi. Midoriko plângea în continuare, dar era foarte atentă, privind totul. A luat și ea un ou și și l-a strivit de tâmplă. Conținutul i s-a prelins pe obraz, urmat de bucăți de coajă. Makiko a înhățat ultimele două ouă, și le-a strivit pe față, unul după altul, apoi s-a răsucit spre mine.
— Nu mai ai?
— Mai sunt câteva în frigider, am zis.
Makiko a deschis frigiderul și le-a scos. Au luat pe rând ouă, până ce au golit cartonul. Capetele le luceau, iar pe podea erau bălți de gălbenuș și de albuș vâscos.
După ce toate ouăle au fost sparte, cele două au stat o vreme în tăcere. Apoi Makiko a vorbit.
— Midoriko? a întrebat cu vocea răgușită. Despre ce voiai să afli adevărul?
Fără să răspundă, Midoriko a scuturat din cap, continuând să plângă. Ouăle li se prelingeau pe gât și pe brațe, dar începeau să se coaguleze în păr și pe haine.
Adevărul. Rostirea acelor vorbe o sleise de puteri pe Midoriko. A scuturat iarăși din cap printre lacrimi.
— Midoriko, Midoriko… Vrei să știi adevărul? Crezi că
întotdeauna o să fie un adevăr, așa-i? Cine nu vrea să creadă
