în haine lejere, în nuanțe de maro și stacojiu. De când descoperise homeopatia îmi tot spunea să iau pilulele alea ciudate, despre care zicea că vindecă literalmente totul, indiferent de simptome. Probabil că m-a plimbat de o sută de ori prin felul în care acționează, dar mie îmi intra pe o ureche și-mi ieșea pe cealaltă. Zice că, dacă ar lua copiii aceste pilule magice, am putea să uităm de vaccinuri sau chiar de mersul la doctor.
Asta îți dă o idee despre Yoshikawa. Şi uite-o că ne spune că
și-ar da un rinichi ca să-și salveze soțul muribund. Imediat, celelalte au răspuns: „Da, sigur”, practic toate deodată.
— Însă nu din același motiv pentru care ar face-o Yuko.
Ştiu că suntem o familie și așa mai departe, dar – pentru mine
– e mult mai simplu decât asta. Am nevoie ca el să muncească
în continuare. Cum mi-aș putea păstra stilul de viață actual dacă ar muri?
— Sunt de acord cu tine, a zis Aya.
Dintre noi, Aya a lucrat cel mai puțin la librărie, sunt sigură că am fost împreună acolo nu mai mult de un an. Era splendidă, și la un moment dat s-a încurcat cu unul dintre romancierii „aflați pe val” care venise să-și prezinte un volum la magazinul nostru. Când a ieșit următoarea lui carte, Aya
ne-a spus că partea legată de dragoste se baza pe povestea lor.
Atunci când următorul ei iubit a lăsat-o gravidă, s-au căsătorit și Aya a plecat de la librărie ca să-și vadă de familie. Fiica ei are acum doi ani. Soțul ei conduce agenția imobiliară care aparține familiei lui, așa că locuiesc cu toții în același bloc.
Sigur că își plătesc partea, dar rudele ei prin alianță nu duc lipsă de motive pentru care să se plângă, și se pare că
sentimentul este reciproc.
— Păi, da. Să dai un rinichi e greu, dar cât de greu ar fi dacă soțul ar muri? Să faci totul singură? Cred că m-aș
descurca cu un singur rinichi, dacă ar trebui. Dar, serios, dacă
soțul mi-ar muri, aș dispărea cât ai bate din palme. Am uitat cum îi zice… divorț post-mortem? Aș lua tot ce aș putea, apoi m-aș despărți definitiv de neamurile prin alianță. N-ar mai auzi vreodată de mine, v-o jur.
— La naiba, Aya. Ascultă-te ce spui, a râs Yuko. Nu știu, poate că e doar părerea mea, dar soțul meu mă scoate din papuci tot timpul. Uneori îmi doresc serios să moară. Pe de altă parte, e tatăl fiului meu. Presupun că-i mai bine să
rămână în viață.
— Da, e și chestia asta, a zis Yoshikawa. Presupun că te face să te întrebi cu ce soi de bărbat ai făcut un copil. Adică, ce viață mizerabilă, nu? Dar sunt copiii noștri, și trebuie să
facem totul pentru ei.
Când conversația a început să se stingă, Aya și-a luat, ca de obicei, sarcina să se ocupe de nota de plată. Toate care au avut o băutură suplimentară au plătit o mie opt sute de yeni, dar eu am plătit o mie patru sute.
În timp ce mergeam agale spre Shibuya am pălăvrăgit despre faptul că zona se schimbase total; într-un loc, văzând o mulțime de oameni la coadă, ne-am întrebat ce se dădea.
Când am ajuns la Shibuya Sukuranburu1 am zis c-o să ținem legătura, ne-am fluturat mâinile și ne-am despărțit. Aya, Yuko și Yoshikawa s-au îndreptat spre trenul de pe linia Inokashira,
1 Zgârie-nori, parte a complexului din staţia Shibuya.
în vreme ce eu și Rie Konno – a cincea membră a grupului, care nu făcea niciodată altceva decât să chicotească într-un colț (azi nefăcând excepție) – luam amândouă trenul de pe linia Den’en Toshi, așa că ne-am dus împreună spre stație.
August. Două și jumătate după-amiaza. Totul din fața ochilor noștri era incandescent, iar cerul era de un albastru perfect deasupra clădirilor, albastrul total al unui ecran de computer. Totul strălucea în arșiță. Când trăgeai aer în piept dogoarea îți intra pe nas, iar când nu respirai pătrundea prin piele.
De câte ori stopul arăta verde, grupuri enorme de oameni traversau strada și își încrucișau pașii, schimbând între ei locul. Tinerele erau de un alb păstos. Purtau fuste evazate în nuanțe pale și tropoteau cu pantofii lor cu baretă și platformă
care arătau a picioroange. Trebuie să fi fost ultima modă.
Multe aveau obrajii de un roșu aprins. Toate păreau să poarte lentile de contact colorate.
— Rie, încotro mergi? am zis, ștergându-mi tâmplele cu prosopul mic pe care îl aveam la mine.
— Eu? În Mizonokuchi, a răspuns ea cu un fir de voce.
— A, da? De cât timp locuiești acolo?
— De vreo doi ani. Din cauza muncii bărbatului meu.
Eram sigură că Rie avea și un copil. Cu trei ani în urmă
începuse să lucreze la altă librărie, cu jumătate de normă. Nu știam cu ce se ocupa soțul ei. Rie era măruntă, cu cel puțin un cap mai scundă decât mine. Sprâncenele ei subțiri erau îndreptate în jos și caninii îi erau atât de proeminenți, încât buza de sus nu-i putea acoperi. Asta o făcea să pară tot timpul gata să cedeze nervos, chiar și atunci când nu făcea nimic. Mai aveam doar câteva minute până la stație, dar era deja cel mai lung timp pe care-l petrecusem vreodată cu Rie între patru ochi. Ne văzuserăm de multe ori, dar, sincer, n-aș putea spune că am purtat vreo conversație. Ca să îndepărtez cumva tăcerea stânjenitoare, am continuat, întrebând-o dacă i-ar fi dat soțului un rinichi ca să-l țină în viață.
— Erai de partea lui Yuko, așa-i?
— De fapt, nu, a zis Rie aruncându-mi o privire. Nu l-aș
da.
— Serios?
M-am uitat la ea.
