— La Sendai?
— O să fie distractiv, doar să asculți poveștile. Şi e vorba de Sendai, așa că poate fi o călătorie de numai o zi, dar de ce să nu stai acolo și peste noapte, nu?
— Ăăă, e în ordine?
— Păi, e muncă, nu-i așa? a zis Sengawa. Dacă ai vrea să
hibernezi în vreo stațiune de lux cu izvoare termale timp de o lună întreagă ar fi altă mâncare de pește. Dar sunt bucuroasă
să-ți fac cadou o noapte la Sendai. Scrii partea despre cult, așa-i? Oamenii ăia pot să fie destul de rezervați, dar se pare că
așa-zișii „habotnici” de acolo vor sta de vorbă cu tine. Mă rog, presupun că depinde de persoană. Oricum, în momentul ăsta frunzișul e splendid. O să-ți facă bine să iei o masă ca lumea și să-ți încarci bateriile înainte de sfârșitul anului. Ce zici?
— Nu știu, am spus căutând o cale de scăpare. Cred că
sunt suficiente cărțile.
— E tipic pentru tine să stai în casă, dar uneori e nevoie să mai schimbi câte ceva. Am auzit-o trăgând adânc aer pe nas, după care a reluat: A, da. Mai era ceva ce voiam să-ți spun. O să fie o lectură la începutul lunii viitoare. Crezi că poți veni?
— O lectură?
— Ştii tu, o lectură. Sengawa a tușit în telefon. Scuze. Cu poeți și romancieri, lectură din cărțile lor. Au fost o mulțime de evenimente din astea în ultimii zece ani. De obicei sunt progra-mate la lansările de carte, chestii de-astea. Oamenii vin, ascultă, cumpără cărți, iau autografe. Uneori e o mică reuniune după aceea.
— A, da?
— Cea de luna viitoare ar trebui să fie destul de importantă. Sunt cam o sută de locuri în sală. Cred că vor citi trei autori. Unul dintre ei lucrează cu mine. Va fi distractiv. Ar trebui să vii. Sunt câteva persoane pe care vreau să le cunoști.
— Dar știi ceva? Aș prefera să nu fiu pălmuită, am spus râzând.
— Haide, zău, Natsu. Aș încasa un glonț în locul tău.
Sengawa a pronunțat cuvintele ca și cum am fi fost acasă, în Osaka.
După ce am închis am pornit computerul și mi-am verificat e-mailul. Doar reclame. Nici un răspuns.
Trecuseră vreo trei săptămâni de când trimisesem două
e-mailuri. Primul, către site-ul care oferea cele mai multe informații și părea să aibă cele mai bune „rezultate” – și, de asemenea, părea cel mai legal.
De pe o adresă de Gmail pe care tocmai o înregistrasem, am umplut fereastra cu un strigăt de ajutor sincer: „Am 38 de ani și sunt necăsătorită, așa că găsirea unui donator de spermă prin intermediul unei instituții medicale iese din discuție. Dar mi-ar plăcea să am un copil. Asta m-a adus la Banca Japoneză de Spermă. Mă gândesc la toate opțiunile pe care le am. Dacă aleg să folosesc serviciile dumneavoastră, cum trebuie să procedez?”
Trecuse aproape o lună, dar nu răspunseseră. Peste zece zile am creat altă adresă și le-am scris de pe ea. A fost la fel.
De asemenea, i-am scris unui blogger care spunea că face donații directe. Nici el n-a răspuns, dar nu eram prea surprinsă. Când am dat clic pe „Trimite” eram groaznic de agitată, dar mă îndoiesc că aș fi mers până la capăt dacă mi-ar fi răspuns. A fost un gest lipsit de sens, neînsoțit de curiozitate sau consolare.
Am scos carnetul din sertarul biroului și am tras o linie peste „Banca Japoneză de Spermă” și „donație directă”. Nu mai rămâneau decât două posibilități:
• Denmark Sperm Bank VELKOMMEN
• Viața fără copii
M-am uitat la scrisul meu demn de dispreț și am mai scos un oftat.
Velkommen era o bancă daneză de spermă pe care am găsit-o pe internet. Funcționa de câteva decenii și era cunoscută în întreaga lume. Aveau un istoric verificat, instalații moderne și testau în mod regulat sperma colectată, ca să nu existe boli. Ba chiar efectuau testare cromozomială și
filtrare genetică, pentru a identifica orice afecțiuni genetice majore. Nu treceau cu vederea nici cel mai mic motiv de îngrijorare, făceau toate eforturile ca să se asigure că numai sperma sănătoasă, viabilă, era congelată și depusă în bancă.
Ca urmare, doar unul din zece formulare de înscriere ale donatorilor era acceptat. Pe de altă parte, clienții lor erau numeroși. Banca furnizase spermă în peste șaptezeci de țări, deschizându-și ușile cuplurilor sterile, cuplurilor de lesbiene și chiar unor femei necăsătorite, ca mine – puseseră la punct un sistem prin care oricine putea să comande spermă pe internet.
Site-ul avea și o bază de date a profilurilor donatorilor, în care puteai căuta bifând căsuțe pentru caracteristici precum grupa sanguină, culoarea ochilor, culoarea părului și înălțimea. Dacă găseai un donator care-ți plăcea, puteai să vezi restul profilului lui. Fiecare fiolă cu spermă costa în jur de două sute de mii de yeni. După ce o primeai, ți-o injectai singură. Evident, nu exista nici o garanție că vei rămâne însărcinată. Însă ceea ce făcea ca Velkommen să fie cu adevărat deosebită era faptul că puteai să optezi pentru spermă anonimă sau nu, ceea ce le permitea copiilor să afle la un moment dat cine era tatăl. Sperma ne-anonimă era populară printre cuplurile de lesbiene, în vreme ce perechile sterile, în care exista deja figura tatălui, tindeau să prefere sperma anonimă.
După ce m-am familiarizat cu Velkommen, m-am întrebat ce mă făcuse să-mi pierd timpul cu Banca Japoneză de Spermă sau cu acel blogger, însă răspunsul era cum nu se poate mai limpede: limba japoneză îmi limita opțiunile. Nu știam nici un cuvânt din daneză, iar competența mea în materie de engleză culminase în clasa a opta. Nu-mi aminteam nimic dincolo de perfectul compus. Dacă nu puteam scrie nimic semnificativ, cum puteam să comunic natura complicată a situației mele? Dar poate că nu era nevoie. Nu trebuia decât să bifez căsuțele.
După ce plăteam, sperma congelată avea să fie expediată
din Copenhaga, ajungând oriunde în lume în numai patru zile.
M-am ridicat de la computer și m-am lungit pe preș. Era cam rece, așa că am luat pătura de bumbac ghemuită la
picioarele mele și mi-am așternut-o pe piept, făcând un loc confortabil pe care să-mi odihnesc mâinile. Mă gândisem fără
încetare la spermă, dar cum rămânea cu ovulele mele? În general aveam un ciclu regulat de douăzeci și opt de zile, și îmi venea în fiecare lună, dar la vârsta mea erau destule lucruri care să mă îngrijoreze.
Am deschis televizorul. Tipul de la meteo arăta spre o hartă
uriașă a fenomenelor meteorologice, spunând că a doua zi vremea avea să se înrăutățească. Lumina din spatele perde-lelor trase se împuțina. Aproape noapte. De câte ori în viața mea aveam să mai șed relaxată ca acum, fascinată de albastrul serii? Asta înseamnă să trăiești și să mori singur? Că o să fii întotdeauna în același loc, indiferent unde te afli?
— Asta e chiar așa de rău? m-am întrebat cu voce tare.
