— Oh, fata aceea? a zis Sengawa. Am auzit.
— Da. În clipa în care a descoperit că în birou e o angajată
nouă și frumoasă, a cerut să fie redistribuită, apoi a găsit tot soiul de scuze ca s-o sune și s-o pună să facă tot soiul de treburi pentru el. Ba chiar o punea să meargă la el acasă ca să ia manuscrisele. Trimite-i fetei un e-mail, ce dracu’! O
hărțuia peste poate pe biata fată. Credea că e îndrăgostit, dar în realitate era doar un maniac egocentrist. Păi, editorul ar fi trebuit să facă ceva. Cum ar fi, să-i rezilieze odată contractul ticălosului!
— Ştiu, știu. Dar, Rika, a oftat Sengawa. Cred că s-ar putea să fii beată.
Nu citisem nimic din ce a scris Rika Yusa, dar auzisem multe despre ea. Era cam cu doi ani mai mare ca mine, și câteva dintre cărțile ei fuseseră ecranizate.
Câteodată intram într-o librărie și dădeam de un teanc înalt de exemplare din ultimul ei roman, ca să le vadă toată
lumea. Era ceea ce s-ar numi o stea a literaturii. Cu câțiva ani în urmă, când luase premiul Naoki, făcuse vâlvă venind la conferința de presă rasă în cap și cu un bebeluș în brațe. Ochii înguști și pleoapele proeminente erau trăsături destul de izbitoare, dar venise la ceremonie în bluzon și blugi. Ceea ce ieșea în evidență cu adevărat era capul. Dacă ar fi fost mai tânără, ar fi putut să pară un soi de luare de poziție, dar nu era cazul. Oricine o fi fost ea, nu oferea indicii ajutătoare.
Văzând-o pe ecran, mă simțisem un pic tulburată când încercasem să înțeleg ce era cu ea. În același timp, trebuie să
recunosc că înfățișarea i se potrivea cu adevărat.
„Cum reușește asta?” – Privind-o la televizor, mi-am plimbat întrebarea prin minte până mi-am dat seama despre ce era vorba: capul ei era absolut perfect. Era proeminent spre spate, dând o impresie de profunzime și, în vreme ce fața îi era îngustă, fruntea bombată ocupa spațiu. Muchia nasului era bine desenată, dând impresia de hotărâre. Nu era genul de femeie căreia lumea să-i pună eticheta „frumoasă de pică”, dar totul la ea părea că dansează. Avea un chip memorabil. Îmi amintesc că m-a impresionat faptul că structura feței ei, care amintea de o veveriță, reușea să dea o impresie de măreție. Din cât am înțeles din felul în care vorbea în clip, personalitatea ei nici c-ar fi putut să se potrivească mai bine cu înfățișarea.
Când un reporter, arătând spre bebeluș, a întrebat-o:
„Încercați să transmiteți un mesaj? Este asta o declarație despre drepturile femeilor?”, ea a răspuns zâmbind: „Mesaj?
Nu, nu. Sunt mamă singură. Nu eram decât noi două acasă.
Nu mai era nimeni, așa că, ce puteam să fac?” Când alt reporter a continuat: „Apropo, capul ras arată grozav, dar mă
întrebam dacă e ceva dincolo de asta. Ceva ce vreți să ne spuneți?”, ea a ripostat: „Şi buclele dumneavoastră arată
grozav, dar e ceva dincolo de asta? Ceva ce vreți să ne spuneți?”, ceea ce a stârnit un acces de ilaritate în mulțime.
„De asemenea, nu că vreau să despic firul în patru, dar capul meu nu e ras. E o tunsoare zero. Poate că pentru dumneavoastră n-are importanță, dar pentru mine cuvintele înseamnă
foarte mult”, a adăugat ea cu un zâmbet drăcesc.
Era ciudat să împart bancheta din spate a unui taxi cu acea femeie, Rika Yusa, dar nu eram deloc stânjenită. Se rezema de portieră, așa că era un pic întoarsă spre mine, privind uneori lenevos pe geamuri, în vreme ce flecărea cu Sengawa. Părul îi ajungea mai jos de umeri și își împreunase mâinile care ieșeau din mânecile bluzei negre sclipitoare. Nu știam dacă ar fi fost în ordine să le întrerup și nu găseam vreo pauză în conversație, așa că am șezut acolo, ascultându-le.
— Deci, tu și Sengawa vă cunoașteți de mult?
Ajunseserăm pe Șoseaua 246 la ieșirea din Shibuya și treceam de intersecția cu Dogenzakaue când Rika Yusa m-a
întrebat asta.
— Nu cine știe cât. Păi, cred că sunt vreo doi ani.
— Nu s-ar zice că Sengawa e genul care să se rețină, nu?
a glumit Rika.
Sengawa, care tușea pe locul ei din față, s-a răsucit destul de mult cât s-o vadă, prefăcându-se indignată.
Rika a râs.
Sengawa a clătinat din cap exasperată.
— Rikăi îi place să le scoată pe nas oamenilor faptul că
sunt insensibili.
— Şi ce se întâmplă acum? am întrebat-o pe Rika. Cu asta s-a terminat?
— Ce să se termine?
Rika m-a privit în ochi pentru prima oară. Firmele și luminile de pe stradă care sclipeau prin geam aruncau umbre ciudate pe fruntea ei, alcătuind modele care se deșirau imediat. Îmi simțeam brațele și picioarele grele. Poate că eram mai beată decât credeam.
— Tu și tipul ăla. Nu ți-a răspuns în nici un fel. Așa merg lucrurile, pur și simplu?
— Poate, a spus Rika înclinându-și capul. Nu ne-am întâlnit până acum, așa că bag mâna-n foc că a fost surprins.
Sunt sigură c-o să revadă scena în minte și-o să scrâșnească
din dinți. O să rumege totul și o să-și spună că sunt dusă cu pluta sau așa ceva.
— Crezi că-o să-l mai vezi?
— Nu știu, a zis Rika, și nu părea să-i pese prea mult. Mă
