îndoiesc. În definitiv, întâlnirile dintre autori sunt rare.
Lecturile publice sunt o pierdere de timp. Hei, te cheamă
Natsuko – Natsuko Natsume, corect?
— Îhî.
— E pseudonimul literar?
— Nu, e numele meu adevărat.
— Fugi de-aici! Oricum, îmi pare rău că a trebuit să asiști la așa ceva. Buna noastră prietenă Sengawa, aici de față, te-a târât după ea, nu?
— Da, mi-a zis să vin.
— Şi cum a fost? a chicotit Rika.
— Complet aiurea pentru mine, am răspuns sincer. Dar locul era ticsit. Tuturor părea să le placă.
— Așa-i? a râs Rika. Au savurat totul. O echipă de amatori, fără talent real, din care fac și eu parte. Dacă așa o să fie, am pus cruce. Niciodată, orice-ar fi.
— Cum poți spune asta zâmbind? a pufnit Sengawa.
— Ştiu că pentru mine a fost prima dată și așa mai departe… am râs și eu. Dar n-ar trebui să fie mai ușor să
deslușești ce spun autorii? În afară de cazul în care publicul stă complet nemișcat, îți scapă lucruri importante. Toți sunt acolo ca să audă povestea, nu? Dacă nu o pot urmări, ce rost are? De ce să te duci?
— Din simțul datoriei?
Rika a dezvăluit două șiruri de dinți de invidiat.
— Ce datorie? am vrut să știu.
— Habar n-am. Datoria față de literatură sau așa ceva?
— Cui îi folosește asta?
— Nu știu, a râs Rika. Dar îți spun ceva. Există un lucru pe care toți cei din public își doresc cu disperare să-l audă la o lectură. Ştii care este?
— N-am nici o idee. Am impresia că sunt prea ocupați să
stea neclintiți și să se prefacă atenți ca să le pese de ce spune cineva. Care?
— Şi acum, ultima lectură din seara asta.
Rika și cu mine ne-am prăpădit de râs. Pe locul din față, Sengawa se străduia din răsputeri să râdă și ea.
Taxiul a oprit pe Șoseaua 246 în Sangenjaya. Am spus noapte bună și am sărit afară. Portiera s-a izbit, iar mașina a dispărut în viteză. Mi-am scos telefonul din poșetă și m-am uitat cât e ceasul. Un pic după miezul nopții. Aveam un mesaj de la cineva al cărui nume nu-l recunoșteam. Rie Konno… Rie Konno? Oh, Rie.
Așa-i. Prietenele de la librărie nu mă căutau decât dacă
plănuiam o reuniune. Oricât de ciudat ar părea, era prima dată când una dintre ele îmi trimitea un mesaj.
„Ce mai faci? Ultima dată când ne-am văzut era încă vară!
Viața a luat-o razna. Se pare c-o să mă mut la începutul anului
viitor”.
Rie a explicat în continuare că familia sa trebuia să se mute în orașul din Wakayama în care crescuse soțul ei. Voia să știe dacă puteam lua împreună prânzul înainte să plece.
„Ar fi minunat să te văd înainte de sfârșitul anului. Ne putem întâlni în Sangenjaya, dacă îți convine. Anunță-mă
dacă ai timp. De asemenea, știu că ar putea să sune ciudat, dar mi-ar fi de mare ajutor dacă ai păstra secretul mutării!
Încă n-am spus nimănui”.
De ce eram singura căreia îi dăduse de veste și de ce trebuia să păstrez secretul?… De ce eu? După ce am citit de câteva ori textul, aveam mai multe întrebări decât răspunsuri, dar am hotărât că era mai bine să nu-mi bat capul cu asta.
Nu-mi aminteam ce vorbiserăm la ultima noastră întâlnire, dar n-aș fi putut să uit clătitele pe care le mâncasem la prânz.
Îmi revenea totul în minte. Ştiam că după aceea m-am dus în Jimbocho. Sengawa purta ceva ușor, o bluză din bumbac natural. Şedea pe o canapea în stil vechi, de un roșu închis.
Despre ce vorbiserăm?… Chiar vorbiserăm despre ceva?
Romanul pe care-l scriam mi-a răsărit în minte. Dintr-odată
m-am simțit ca și cum cineva mi se urcase cu picioarele pe piept. Totul s-a întunecat. Am lăsat telefonul să cadă în poșetă
