Nu-i nevoie să vă spun că n-a răspuns nimeni.
11. SUNT AȘA DE FERICITĂ PENTRU CĂ AZI…
Poate că ar fi trebuit să stau acasă. Era prima dată când ascultam autori citindu-și scrierile, așa că n-aveam idee dacă
vreunul se pricepea sau nu. Sincer, habar n-aveam ce încercau să facă acolo, pe estradă. Evident, știam că citeau, însă de ce, asta n-aș fi putut spune. Glasul primului, un poet celebru trecut bine de optzeci de ani, se auzea ca și cum fața i-ar fi fost îndesată într-o pernă, dar la fiecare unu-două
minute îl apuca o tuse atât de puternică, încât trebuia să se țină bine de scaun. Te durea inima văzându-l.
Următorul fusese prezentat drept romancier. Avea un jerseu ciocolatiu și mustață și părul izbitor de lung prins în coadă de cal. Bănuiesc că avea vreo patruzeci de ani. Vocea cu care citea era atât de monotonă, încât nu prindeam decât din când în când câte o vorbă. Lectura lui a durat așa de mult, că
m-am temut că n-o să se mai oprească în veci. Aveam impresia că ascultam în buclă o sutră înregistrată pe bandă. M-am pomenit că băteam într-un Mokugyo 1 imaginar, încercând din răsputeri să dibui vreun soi de ritm. Am încercat să cânt pe timpul neaccentuat, am încercat terțete, am încercat totul, dar nimic din ce făceam nu ne apropia de sfârșit. Nu știu dacă era de fapt timid sau dădea un fel de spectacol, dar privea în jos când citea și, ca urmare, gura i se îndepărta de microfon. La început, cineva a încercat de câteva ori să i-l aranjeze, dar nu trecea mult și el ieșea iar din raza de acțiune, așa că l-au lăsat în plata Domnului.
Întrucât de la începutul lui noiembrie fusese frig în fiecare zi, de parcă am fi ajuns deja în iarnă, îmi pusesem un pulover gros. Mare greșeală. În încăpere era mai cald decât crezusem că este posibil. Eram așa de desprinsă de realitate, încât mă
simțeam ca și când m-aș fi drogat. Pe când sutra continua,
1 „Pește de lemn”, instrument tradițional de percuție din lemn, folosit pentru acompanierea sutrelor, mantrelor etc. în templele budiste.
sudoarea mi se prelingea amenințător pe spinare. Aveam întotdeauna la mine un prosop pentru astfel de momente – în afară de acea zi. N-am fost tot anul așa de enervată, dar, când m-am uitat prin sală, spre consternarea mea, toți stăteau nemișcați, cu ochii ațintiți asupra scenei. Femeile așezate la stânga și la dreapta mea îl mâncau din ochi pe romancierul care intona sutre; nici măcar nu clipeau. Ce m-a copleșit însă
a fost felul în care erau echipate vecinele mele. Una avea o căciulă tricotată trasă pe frunte, iar cealaltă își înfășurase gâtul într-un fular de mohair. Eu simțeam că fierb. Încă nu știam ce citește tipul. Mai aveam puțin și-mi săreau de tot capacele. Dacă aș fi fost rockeriță punk, aș fi țâșnit de pe scaun și aș fi răcnit destul de tare ca să alung stupiditatea întregii situații. M-am străduit să-mi potolesc respirația, foindu-mă
fără stare pe scaun. Apoi, brusc, a încetat. Ştiam că mai urma un autor, dar în clipa în care s-a încheiat sutra m-am ridicat și m-am furișat afară, profitând de lumina redusă, și m-am adăpostit pe scară, în dreptul toaletei.
— Ai reușit să vii. După ce s-a terminat, Ryoko Sengawa m-a găsit lângă ieșire. Cum ți s-a părut? I-am pus să-ți rezerve un loc bun – nici prea aproape, nici prea departe.
— Mda, am zis. A fost destul de ciudat. M-am pomenit că
nu mai știu cine sunt, unde sunt. A fost aproape ca și cum m-aș fi topit… Hei, era tare cald unde ședeai tu?
— Da, acum că pomenești de asta.
— Am transpirat rău. Mi-am scuturat gulerul puloverului, ca să las să intre un pic de aer. Lac. Eram lac de transpirație.
Unde erai? Nu te-am văzut.
— Nu eram în sală. M-am uitat din culise.
— A, e de înțeles.
Așadar, nu observase că mă furișasem afară devreme. Ce ușurare!
— N-am mai fost niciodată la o lectură publică. Sunt niște chestii interesante, hm?
— Nu-i așa? Partea de proză a fost bună, dar poezia mi s-a părut absolut minunată. Atât de puternică. Ce eveniment grozav!
Voiam să pornesc spre casă, dar la insistențele Sengawei
m-am dus la petrecere. M-am uitat la ceas. Opt și jumătate.
Era o noapte rece de toamnă, și când trăgeai aer în piept îl simțeai răspândindu-se prin plămâni. Petrecerea era la un local izakaya aflat la zece minute de mers pe jos de la librăria din Aoyama care găzduise evenimentul. Sengawa și cu mine treceam pe lângă magazinele împodobite de pe Omotesando, cât vezi cu ochii vitrine cu luminițe care clipeau.
— Deja Crăciunul… Sengawa s-a uitat în lungul străzii. Mi se pare doar mie, sau chestiile astea apar în fiecare an mai devreme?
— Îmi amintesc că acum câțiva ani începea spre sfârșitul lui noiembrie. Dar în ultimii doi ani, de cum s-a terminat cu Halloweenul, pare că a doua zi sunt atârnate luminițele de Crăciun.
— Totuși e frumos, a murmurat ea încântată. Cred că-mi plac cele galbene mai mult decât cele albastre. Hei, Natsuko, ție nu-ți par cam reci cele albastre? Ca să nu mai vorbesc de cele albe. Cum le zice? LED-uri? Cele galbene sunt mult mai calde.
Ne-am oprit la o farmacie ca să cumpăr niște picături pentru ochi, dar după aceea ne-am învârtit un pic și ne-a luat o vreme ca să ne dăm seama unde ne aflam. Când am ajuns la petrecere, începuse deja. Cam o duzină de oameni ședeau la o masă lungă, pălăvrăgind. Am făcut semn cu capul în chip de salut, ne-am așezat la coada mesei și am comandat băuturi.
Poetul care citise primul stătea în colț, într-o rână. Nu vorbea cu nimeni, dar rânjea ca un lunatic. La mijlocul mesei ședea romancierul care citise al doilea. N-avea cum să fi băut mai mult de un pahar până atunci, însă fața i se înroșise vizibil.
Nu știam dacă ceilalți erau redactori sau membri ai publicului.
Părea că se simt destul de bine. Evident, Sengawa era singura persoană pe care o cunoșteam.
Noi două am băut bere și am vorbit, mâncând cuburi de yakitori scoase de pe țepușe. Sengawa m-a prezentat câtorva persoane de acolo. Ne-am spus numele și profesia. Au venit și alții, ocupând scaunele libere. Pe măsură ce localul devenea mai zgomotos, și la masa noastră se vorbea mai tare.
După vreo două ore, toți se simțeau de minune și au
început să râdă și mai tare, deși presupun că vreo câțiva încercau sincer să vorbească despre muncă. Unul dintre redactori, o femeie, s-a așezat lângă mine și mi-a spus ce bine se vindeau cărțile de colorat pentru adulți. Poetul bătrân care ședea la perete, cu toate că ținea în mână ceașca, închisese ochii de parcă dormea, sau poate chiar medita, în ciuda zarvei din jur. Nu-mi dădeam seama. Am prins privirea tipului chel așezat alături de el, probabil redactorul lui, care s-a mulțumit să încline din cap liniștitor, vrând parcă să spună: „Așa face de obicei”.
Toți voiau doar să se asculte vorbind, ceea ce făcea conversația greu de înțeles, dar puteam distinge cu ușurință
vocea romancierului, care vorbea un pic mai tare. Avea fața îmbujorată și pătată. Era o adevărată moară stricată. Nici urmă din ce fusese pe scenă, când ne oferise acea sutră
nesfârșită. Din puținele cuvinte pe care am izbutit să le deslușesc, vorbea despre conflictul din Orientul Mijlociu. Îmi lipsea o mare parte a contextului, dar părea că încearcă să-i împărtășească viziunea sa redactorului, o tipă mai în vârstă
