În decembrie am început să port un palton peste pulover când ieșeam din casă. Scoarța arborilor gingko plantați la intervale regulate de-a lungul trotuarului devenise aproape neagră, iar vântul era tot mai rece pe zi ce trecea. Era vremea pentru nabemono 1, și supermarketurile expuneau concentrat de supă și ponzu 2 chiar lângă ușă. Privind piramida de verze de un alb straniu, n-am mai știut nici măcar la ce mă uitam.
Magazinul era năpădit de oameni care făceau cumpărături pentru cină. Am trecut de o mamă care împingea un cărucior și ducea de mână o fetiță în uniformă de grădiniță. Copila se străduia să-i spună ceva, iar mama răspundea cu zâmbete.
Bebelușul părea adormit sub acoperișul căruciorului, însă
1 Metodă de gătit similară cu fondue: în mijlocul mesei se pune o plită cu o oală, iar ingredientele (carne, legume, ouă, tăiței) crude și porționate sunt puse de meseni la fiert în supă, după preferințe.
2 Sos pe bază de citrice.
vârfurile tenișilor miniaturali se ițeau de sub o pătură care părea pufoasă. M-am văzut în gând împingând un cărucior prin tot magazinul. Am încercat să mă imaginez ducând de mână un copil și vorbind despre diferitele feluri de legume și de carne. Între timp am cumpărat natto, ceapă verde, usturoi și bacon și am plecat din magazin. Încă nu voiam să merg acasă, așa că am rătăcit prin jurul stației, cărând sacoșa de plastic. M-am abătut de la strada principală și m-am pomenit într-un labirint de străduțe pe care se înșirau firmele de neon ale unor baruri, localuri izakaya și magazine second-hand.
Așa cum mergeam fără țintă am prins mirosul inconfundabil al unei spălătorii automate, un amestec de aer fierbinte și mirosul de haine care se usucă. Am ridicat privirea și am văzut mai departe pe stradă o baie publică, imediat dincolo de spălătorie. Când am ajuns acolo, m-am oprit o clipă
în fața intrării. Nu eram foarte departe de apartamentul meu.
Nu știusem că există aici așa ceva. În Minowa mă duceam din când în când la baia publică, dar n-am mai fost de când m-am mutat. Nici măcar nu-mi dăduse prin cap.
Nu părea să fie nimeni prin preajmă. Clădirea era evident veche și nu i-ar fi stricat un pic de îngrijire pe ici, pe colo, dar trebuie să fi fost frecventată, pentru că mirosul de apă
clocotită plutea în aer. Am trecut de draperia decolorată și am intrat. Două uși de lemn, una spre latura femeilor, cealaltă
spre latura bărbaților. Un calendar cu file pentru fiecare lună
atârna pe stâlpul dintre ele. Vopseaua se cojea pe tavanul scund. Erau disponibile aproape toate cheile cu brelocuri galbene ale compartimentelor pentru încălțăminte și nu erau încălțări pe treptele de ciment. M-am descălțat de adidași și am intrat. Pe un postament dintre vestiare ședea o bătrână
cocârjată. Mi-a aruncat o privire și a zis cu vocea șovăielnică:
— Patru sute șaizeci de yeni.
Nu mai era nimeni în vestiar. Ventilatorul probabil că-și începuse viața alb, dar cu trecerea anilor devenise bej.
Platforma cântarului de fier era ruginită. Tapițeria scaunului de sub uscătorul de păr în forma unei căști de cosmonaut era plină de crăpături. Rogojinile de pe podea erau tocite. Lângă
chiuveta pentru spălat pe față era un fotoliu de ratan care
trebuie să fi fost acolo de-o veșnicie, iar pe masa de sticlă
încețoșată de alături era o mică vază pentru flori arătând a moștenire pe care n-o vrea nimeni.
Stăteam într-un vestiar tipic de baie publică. Dincolo de ușile de sticlă erau bazinele, unde apa clocotea peste dale.
Trebuie să fi ajuns înaintea tuturor, însă curând lumea avea să înceapă să vină. Așa mergeau lucrurile – însă asta nu era ca baia la care mă duceam aproape zilnic. Era altfel, și deosebirea n-avea nimic de-a face cu lipsa oamenilor sau cu vârsta locului. Lucrurile se schimbaseră. Stând în mijlocul vestiarului pustiu, cu paltonul încă pe mine, m-am simțit lăsată în urmă, prinsă în capcana scheletului erodat al unei creaturi enorme care își lepădase carnea și pielea. Apoi a început să mi se pară că eram eu, că trupul mi se transformase în coaja goală. Sentimentul era mai devastator decât orice simțisem vreodată, de parcă m-aș fi privit pe mine însămi murind, incapabilă să mă apăr, în mâinile cuiva care făcea un soi de greșeală imensă.
Odinioară, deși nu părea cu prea mult timp în urmă, obișnuiam să mergem frecvent la baia publică. Dar făceam asta? Adică, pe când Komi și mama erau în viață, iar Makiko și cu mine eram mici. Ne umpleam lighenele cu șampon, săpun și prosoape și râdeam pe tot drumul prin întuneric. Apă așa de fierbinte, că ne înroșea obrajii. N-aveam bani. N-aveam nimic.
Dar ne aveam una pe alta. Aveam cuvintele noastre și toate sentimentele pe care nici măcar nu ne gândeam să le exprimăm în cuvinte. Erau întotdeauna femei în spațiul de sub aerul plin de aburi. Bebeluși, fete și femei mai în vârstă. Goale în timp ce-și săpuneau părul, se scufundau în apă, își încălzeau trupurile. Nenumărate riduri, spinări drepte, sâni lăsați, piele lucioasă. Mânuțe și piciorușe dolofane, pete de vârstă întunecate sau mai palide, omoplați mișcători – trupuri care râdeau și pălăvrăgeau despre cele mai prostești lucruri, dându-și la iveală frustrările sau înăbușindu-le, dar, cel mai important, supraviețuind, zi după zi. Unde s-au dus toate acele femei? Ce s-a întâmplat cu trupurile lor? Poate că toate au murit până acum. La fel ca mama și Komi.
La plecare, bătrâna m-a salutat cu un semn din cap. M-am
încălțat și am ieșit. Aveam adidașii de o veșnicie. Erau jenant de murdari, cenușiul îmbâcsit al unui nor de furtună. Am mers și iar am mers, fără vreo țintă. Mirosul de carne gătită se întrețesea cu aerul somnoros al iernii. Lumini ca niște pumnale fulgerau în jurul meu. Râsetele bărbaților care treceau pe alături. Mi-am ridicat gulerul și am luat sacoșa cu cumpărături în mâna cealaltă. Oamenii mergeau în tot felul de ritmuri. Cu fețe diferite, cu haine diferite, vorbind pe tonuri diferite, ca și cum se gândeau, sau poate că nu se gândeau, la tot soiul de lucruri. Străzile erau inundate de texte. Cuvintele erau peste tot, oriunde te uitai. Panouri indicatoare, anunțuri de închiriere, firme, meniuri, logouri de lângă automate.
Prețuri, orare, proprietăți medicinale. Cuvintele îți săreau în ochi, indiferent dacă încercai sau nu să le citești. O durere surdă îmi radia din tâmple. Mi-am dat seama că înghețasem.
Cumva, nu simțisem frigul când ieșisem din casă sau din baia publică. Mi-am pus sacoșa pe braț și mi-am încleștat degetele.
Erau reci ca gheața. Aerul trecea prin fibrele paltonului și puloverului pe care-l purtam pe dedesubt. Îmi distrugea pielea și se topea în sânge, răcindu-mi întregul corp.
Am ridicat privirea, și un pic mai în față am zărit niște oameni stând pe vine într-o zonă de fumat.
Erau îngrămădiți în jurul unei scrumiere, ghemuiți în norul produs de ei. În apropiere, pe o alee dintre clădiri, am văzut alt om ghemuit lângă câteva biciclete, în umbră.
Fumătorii nu păreau să-l fi observat, în ciuda distanței mici.
Pufăiau de zor râzând, uitându-se la telefoane. Ce se întâmpla acolo? Nu puteau fi copii. M-am apropiat de ei, ca și cum aș fi fost atrasă de prezența lor.
Văzuți mai de aproape, erau bărbați în toată firea, cu toate că erau de înălțimea elevilor de școală primară. Părul cenușiu pe care probabil că nu-l spălaseră de luni întregi era țeapăn de sudoare și de murdărie. Purtau haine de lucru cât se poate de jegoase și încălțăminte de pânză la fel de jegoasă, acele încălțări ieftine pe care copiii le poartă în școală. Aplecați cu toții, păreau să împungă ceva de pe jos. Când m-am apropiat, am văzut ce făceau. Culegeau mucuri de țigări din scrumiera plină ochi și le striveau de grătarul de fier al rigolei ca să scoată
din ele umezeala. Pe mâinile lor goale lucea în lumina scăzută
un fel de peliculă uleioasă, pielea le era neagră de la nicotina și gudronul dizolvate. Apăsau zdravăn, până ce storceau bine fiecare muc, și puneau ce rămăsese din el în pungi de plastic pe care le legau la gură când erau pline până la refuz.
Nu mai știu cât am stat să-i privesc. Poate că n-au fost decât două minute. Unul dintre bărbați m-a observat și s-a răsucit spre mine. Ochii ni s-au întâlnit. Fața îi era la fel de murdară ca hainele și părul și avea obrajii supți, ca și când i-ar fi fost scobiți. Ochii îi erau înfundați în orbite. Avea buzele desfăcute, așa că i se vedeau dinții strâmbi. Natsuko, mi s-a părut că-l aud strigându-mă. Natsuko. Inima îmi bubuia.
Aveam o senzație îngrozitoare în capul pieptului. Natsuko. Am făcut un pas înapoi. Se uita la mine cu ochii aceia amenințători. Nu-mi puteam desprinde privirea. Încet, mi-a rostit iar numele. Natsuko. A cui voce era? Mi-am scormonit prin amintiri, dar zadarnic. Apoi m-am pomenit dusă în trecut.
Aer sărat. Digul din piatră. Valuri înălțându-se ca o respirație fioroasă și strivindu-se la nesfârșit. Scara îngustă a clădirii noastre. Deschizătura ruginită a cutiei de scrisori. Teancul de reviste de lângă perna lui. Mormanele de rufe de pe podea.
Zbieretele bețivilor. „Unde-i mama”, a întrebat bărbatul cu o voce răgușită. Am mai făcut un pas în spate. „Unde-i mama”, a zis el iar, și mai încet. „Moartă”, am murmurat, ca și cum aș
