fi scos cu de-a sila cuvântul. Bărbatul n-a părut să înțeleagă.
Se uita la mine, cu fața întunecată și ochi de cerneală. Era mărunt și firav, de parcă l-ar fi părăsit toată energia. Părea că
n-ar fi putut să înfrunte nici măcar un copil de grădiniță. Dar eu eram îngrozită. Respirația mi se iuțise și inima îmi bubuia în piept. „E moartă”, a mormăit el cu ochii goi. A reluat peste câteva clipe, cu o voce ca scrâșnetul pietrișului. La început n-am deslușit ce spunea. Clipeam mereu și mă forțam să mă
liniștesc. A vorbit din nou. „Tu ce făceai?” Durerea mi-a încleștat gâtul. Pulsul îmi bătea în urechi. „Tu ce făceai?”
Sângele îmi zvâcnea prin trup atât de violent, încât mă
clătinam înainte și înapoi. O furie imposibil de stăpânit îmi roia în jurul claviculelor. Era ca și cum sângele mi-ar fi clocotit, curgând de-a-ndăratelea, și eram prinsă cu totul în această
mișcare. Voiam să strig: Dar tu? și să mă reped la el din spate.
Voiam să-l înșfac de umeri și să-l târăsc pe stradă. Dar n-am putut să fac nimic. N-am putut nici măcar să vorbesc. Omul ăsta mă îngrozea. Eram speriată până în măduva oaselor, deși era așa de sfrijit, încât probabil că n-ar fi fost în stare să-și ridice mâinile deasupra capului sau măcar să strige. Tot ce puteam să fac era să mă holbez la el în tăcere. Şi totuși, cine știe de ce, îmi zvâcneau mâinile, ca și cum l-aș fi înșfăcat de guler și l-aș fi azvârlit la pământ. Mă simțeam lovindu-l cu pumnii, înlăcrimată, îmbrâncindu-l în piept. Acum aveam pumnii încleștați și nu puteam să-i destind. Nu voiam asta. Nu voiam. Nu-i fac nimic – mi-am spus de mai multe ori, scuturând din cap. Bărbatul și-a desfăcut din nou buzele.
Mijindu-mi tare ochii, l-am auzit vorbind – „De ce n-ai făcut nimic?” Părea chiar mai slăbit decât înainte. Vocea îi era așa de uscată și joasă, că n-ar fi avut cum să ajungă până la mine, dar în capul meu murmura ca și cum el mi-ar fi vorbit drept în ureche. „De ce n-ai făcut nimic?” A spus-o încă o dată. „De ce n-ai ajutat-o? De ce n-ai salvat-o?” Vorbele lui se transformau, se ramificau în mine. Ceva negru a început să i se scurgă din ochi. Dâre de lichid i se prelingeau pe obraji, până ce i-au acoperit fața ca o pată fatală. Tocmai atunci o rază de lumină s-a repezit la noi din stânga, însoțită de un scrâșnet metalic. O bicicletă s-a oprit brusc, cât pe-aci să dea peste mine. Femeia speriată din spatele ghidonului a strigat la mine să fiu atentă, apoi a plecat. Când m-am răsucit înapoi, bărbatul își întorsese privirea, revenind la ceea ce făcea.
Trâmbe de fum se răsuceau în jurul lui. Bărbații fumau din nou, ca și cum nu s-ar fi oprit niciodată.
Am închis ochii și am înghițit saliva care mi se adunase în gură. Aveam buzele uscate. Mă usturau. Dacă le lingeam, durerea sporea. Am plecat de acolo cât de repede am putut.
Şerpuind printre trecători, am luat-o la dreapta la colț și am mers până am ajuns la altă intersecție, apoi am cotit din nou.
Am dat buzna în prima cafenea pe care am găsit-o, aproape rupând ușa.
Şedeam acolo cu paltonul pe mine, având impresia că n-o să mă mai încălzesc niciodată. Şi totuși am dat pe gât paharul
cu apă rece din fața mea și am mai cerut unul. Localul era lung și îngust. În față era cafenea, dar în spate era plin de haine și zorzoane. Pereții erau decorați cu cămășile membrilor unor formații, toate negre. Întregul spațiu avea acel miros înecăcios de praf pe care-l simți doar în magazinele second-hand. Din difuzoare îngropate pe undeva în decor răsuna Nirvana. Nu-mi aminteam numele cântecului, dar știam că era al treilea de pe albumul Nevermind. O fată cu urechile pline de piercinguri, îmbrăcată cu un hanorac gri uzat, a venit să-mi ia comanda.
Doar cafea. Stelele tatuate pe dosul mâinilor ei erau așa de strâmbe, că ai fi crezut că le-a desenat un copil de grădiniță.
Apoi mi-am amintit ce-mi spusese cineva, că în climatul tropical toate alimentele și băuturile sunt menite să răcorească
trupul, chiar dacă sunt calde. Nu voiam o cană de cafea, dar nu știam ce altceva să comand.
Buzele îmi ardeau. Când le-am atins mi-am dat seama că
mi se jupuia pielea. Din păcate, n-aveam niște balsam la mine.
L-aș fi întins pe buze, apoi l-aș fi pus pe restul feței. Așa de cruntă era durerea pe care o simțeam. Am fost tentată s-o chem pe chelnerița cu stelele tatuate și s-o întreb dacă putea să-mi împrumute niște balsam de buze. Mare păcat că
magazinele cu articole retro nu vând așa ceva. Oricum, face parte dintre lucrurile pe care oamenii de obicei nu vor să le împartă cu alții. Vocea chinuită a lui Kurt Cobain nu reușea decât să-mi intensifice usturimea, dar mă împăcasem cu asta.
Am început să chibzuiesc. Când te dor buzele, ce te doare, de fapt? Apoi m-am gândit la Naruse. Nici unul din noi nu era fan al muzicii punk sau grunge, dar spre sfârșitul adolescenței nu ascultam decât Nevermind. Ştiam că solistul trupei murise cu puțin timp înainte de a începe noi să-i ascultăm muzica, dar realitatea acestui fapt nu ne-a atins. Cei mai mulți dintre muzicienii care ne plăceau erau morți. Mi-am dat seama că se auzea „Lithium”. Kurt cânta în același fel în care o făcuse cu douăzeci de ani în urmă. „Sunt așa de fericit, pentru că azi mi-am găsit prietenii”. Nu, în același fel nu era chiar corect.
Era perfect identic. Oamenii morți și cuvintele pe care le lasă
în urma lor nu se pot schimba. Acei tipi aveau să sune la fel, strigând aceleași lucruri din același spațiu, până ce nu mai
rămânea nimeni care să asculte. Fiica lui Kurt era bebeluș
când el a murit. Cred că am citit undeva că părinții n-au învățat-o să citească sau să scrie. Cum o fi să ai un tată care și-a zburat creierii, care o să fie tânăr și melancolic pe vecie?
Cafeaua era încă la fel de fierbinte ca atunci când mi-a fost adusă. Am luat mici înghițituri și le-am lăsat să mi se prelingă
pe gât, dar nu simțeam că mă liniștesc. Cel puțin mi-era, în sfârșit, un pic mai cald. Mi-am dat jos paltonul, l-am împăturit și l-am pus lângă mine. Din piept mi-a ieșit un oftat. Buzele mele țipau, zvâcnind nebunește. În vreme ce gândurile mi se tot întorceau la întâlnirea din zona pentru fumat, am scuturat din cap și am închis ochii. Vizualizam o pânză strălucitor de albă. O mână imaginară și-a înfășurat pânza pe degete și a șters cu ea interiorul unui craniu imaginar, prin fiecare colțișor, toate adânciturile și fisurile și ridicăturile dinăuntru.
Ca să facă totul de acolo să strălucească de-a binelea. Mi-am înghițit saliva și am continuat să-mi mișc degetele. Pânza găsea mereu rămășițe. Nu părea că voi reuși vreodată să-l curăț
complet. Am luat un cub de zahăr și am mușcat din el. Înainte să apuc să ronțăi, dulceața mi s-a răspândit pe limbă. Aproape că avea gust de papier mâché.
Aș fi vrut să-i dau un telefon lui Makiko. N-aveam nimic de spus, dar asta nu era niciodată o problemă pentru noi. Voiam doar să-i aud vocea. Însă era o seară de lucru. Probabil că era deja la muncă. M-am întrebat ce făcea Midoriko. Cât timp trecuse de la schimbul nostru de mesaje? Ieșise cu Haruyama, sau lucra și ea? Mi-am scos telefonul să-i scriu, dar m-am stăpânit.
Mi-am deschis căsuța de e-mail. Printre câteva rezumate zilnice de la ziare era un mesaj de la Rie. Îi răspunsesem zicând că trebuia neapărat să ne vedem înainte de Anul Nou, dar nu făcuserăm nici un plan concret. Am deschis un rezumat al știrilor și l-am parcurs repede, ca și cum degetele mele ar fi încercat zadarnic să prindă din urmă ceva. Am citit toate titlurile bătătoare la ochi, fără nici un gând anume. Încă
o zi cu belele pentru planeta Pământ. Deși trecuse o lună de la alegerea lui Trump, oamenii din întreaga lume erau încă
furioși, iar analiștii politici din Japonia examinau situația din
diferite unghiuri, generând o abundență de articole. Era o relatare despre ceremonia acordării Premiului Nobel la Stockholm. Din când în când dădeam de un anunț care mă
îndemna să mă abonez, urmat de alte lecturi recomandate.
Chestii cum ar fi „Controlul mâniei – cum să rămâi furios fără
să-ți strici viața” și „Cum să combați norovirusul fără ajutor de specialitate”. Apoi veneau evenimentele. Seminare despre managementul valorilor. Un eseist faimos care ținea cursuri pentru femei. Expoziții de fotografii. Dar când am ajuns la următorul punct degetul mi s-a oprit. Am deschis larg ochii.
„Viitorul vieții și al creșterii copiilor – inseminarea artificială cu spermă furnizată de un donator”.
